Aurora Luchian

În culcușul de neliniști plouă cu bucăți din Rai, Când cu șuierat de șarpe, când cu moartea în alb strai, Și credeam că Paradisul este doar un râu cu miere… Și mă zvârcol ca pe cuie, ca ofrandă,

Mă uit cum vine primăvara, Și mă dezmiardă, mă îmbie Să ies din strâmta colivie, Să zbor căci m-am albit ca ceara. Și aș ieși să fur candoarea Unui pământ ce se zbicește, Că viața-i „vie”,

Sunt un copac rămas fără pădure, Și-am căutat-o pân* am obosit, Ori s-a ascuns de drujbe și secure, Sau a jelit până s-a irosit… Mă plimb ducându-mi crengile în brațe, Și mă lovesc mâhnit de

Iubite urlă iarna cu viscolul în plete, Iar o vântoasă surdă îngenunchează pomi, S-aud și trosnituri cu ton de pistolete, Când își răsfrâng din ramuri și plâng ursuzi, molcomi. Încuie ușa

Ciuntit mi-e visul fără tine, când tonul tău de mandolină M-a descântat pe o corolă în nopțile cu lună plină, Mi-a dăruit din constelații, luciri și taine neștiute, Și m-a sculptat în basm naiv

Nu pot zămisli perfectul - sunt o stearpă și-n cuvânt - Nici să nasc în chin sublimul prin miresmele de vânt, Nici în primăveri virgine, - pruncu-n migăliri, l-aș pierde - Nici să concurez cu

Dacă prin capcana sorții Te-ar zdrobi un curcubeu, Dragul meu, tu, chinul meu, Aș jeli în poala morții. Dacă m-ar goni pizmașa, Și m-ar vinde unui rug, Eu în lacrimi care curg Ți-aș spăla de

Hai, ridică fruntea, român inimos, Fiu din Ștefan, Cuza, Mircea domnitor... Și de ești departe știu că-ți este dor, Și cinstește-ți țara, fii mărinimos. Ține steagul țării strâns în mâna

Eu nu mai pot pluti cu aripa rănită, Și îmi consum tacit poate un ultim zbor, Înăbușind dureri căci nu vreau să cobor, Da mă atârnă grav, rănită și slăbită… Îmi stăpânesc regretul că n-am putut

Mi-aș jertfi mii de poeme, le-aș dona cu gentilețe Unor cerșetori de stradă, printre forfota din piețe, Doar să gust zburdălnicia anilor ce au trecut, Să mai prind macii de mână într-un dans

Toamna mi-a cărat în cârcă verile înspre apus, Că sunt multe sau puține...să decidă Cel de sus; Prin înnegurarea zilei și prin nopți prelungi și oarbe, Și le-ascunde în rugină și din energii le

Din cătunele răzlețe unde-și caină sărăcia Suflete îngemănate cu uitarea, veșnicia, Astăzi ies pe ulicioare cu speranțele trezite, Să voteze mitomanii, inimi reci și putrezite. Și-n orașe-i

Gem pădurile de dor, Când frunzișu-n zarafir, Pleacă-n foșnet, plutitor, Peste sol ca musafir. Și mă-ntreb de ce mă dor Toți ciulinii smulși de vânt, Ierburi, volbure, mohor, Suspinând peste

Toamnă te adun de jos, Îți șterg lacrima duios, Șiruri lungi de castaniu, Galbene și-n ruginiu, Și cert vântul supărată, Că-mi goli pădurea toată. Printre neguri și pustiu, Te adun din

Eu am ca partener un plop căci e statornic Când vântul îl rotește, îl clatină, îl fură De frunze-n toamne reci ce poartă coafură Din ruginiu și galben...și nici nu mi-e datornic. M-am cuibărit

Ți-am șters lacrimi de durere, Te-am pansat prin rugăminte, Ți-am stors din străfunduri, fiere, N-ai luat învățăminte! Vii mereu târâș pe coate, Cu trădări, vise pierdute, Eu, durerea, nu-ți

De-aș putea să mă retrag În cătunul vechi și drag, Plin de basme și părinți Care-mbătrânesc cuminți, În căsuța lor oftând, Și în dor prelung, scluptând… M-aș retrage că mi-e dor De toți

Voi închiria o vară pentru zborurile mele, Și de voi cădea stângace și voi pierde din nivele, O să plâng când ciocârlia va cânta înălțător, Să-mi acopere din vaiet, din icnit răsunător. Și

Veselă e toamna mea, Și senină și candidă, Cronț! prin frunze și-o omidă, Lângă puiul ce dormea. Greierii s-au derutat, Au ieșit cu mic cu mare, Și c-un iz de supărare, Locul și l-au

Se tânguie în veștejeală Amurgul, vântul prin păduri, Și sfâșie la nimereală Crenguțe vii și uscături. Se răsucește și aleargă, Și fură așternut de sol, Și toamna-și pune pe o targă Un pui

Dac-aș fi un ram cu frunze și-ar cânta toamna în mine, Nu m-aș scutura de toate, le-aș lăsa când iarna vine Cu zăpada viscolită, să îmi țină de urât, Ca să uit că-s singurică, eu c-un suflet

Eu ți-am mai scris măicuță dragă, pe mirosuri ce-ți aparțin, Pe-un colț de pâine din cuptoare, pe un ștergar, pe-un spic... puțin, Da nu mă vezi că-n vânt, pădurea și-a risipit frunzișul tot, Și

Mitomel, gândind la rece, Fără chef în toamnă sumbră, Să rămână sau să plece… C-a ajuns din om, o umbră, Cu o leafă cât factura La lumină - și atât! - Și de foame strângând gura, A-nghițit

Cu ochii calzi, mirați, percepții mai slăbite, Cu glasul tremurat și pasul poticnit, Își duc poveri din ani, iar pletele albite Ne-arată câte griji în suflet le-au mocnit. Au îndurat corvezi,