Aurora Luchian

Tare ești mâhnită vară! Apa-n vuiet, o avară, Ți-a luat tot ce-ai avut Și-a lăsat haos și lut. Oh, nu plânge, că mă doare... Ți-a furat zâmbet de floare, Ți-a-nmâlit picioarele, Ți-a distrus

Plânge doina-n mine când pădurea moare, Geme lanul galben că e nămolit, Păgubită-i pâinea, iar țara mă doare Când o văd sleită, parcă a bolit. Duce sărăcia într-un sac în spate, După ploi cu gheață

Vara mea îmbujorată, C-un senin ce-abia îl cară, Într-o rochie ușoară, Ne animă colorată. Vara mea, cam nefirească, Dulce și fermecătoare, L-a închiriat pe soare Ca să o

Pașii mei miros a verde, a străfunduri de pădure, Și-aș rămâne-n primăvară pe sub poalele-i obscure, Să mă-mbăt cu glăsuirea păsărilor cântătoare, Să mă spăl cu roua rece și să mă usuc la

Ce-nghesuială mare la porțile din Rai, Când suflete în chinuri s-au dus fără alai! E colaps printre lacrimi, nici lumânări nu sunt, E criză-n rugăciune, e gol lăcașul sfânt. Avem mâhniri

Ciripel e-un vrăbioi, Cenușiu, vesel, vioi, Și desculț și certăreț, Cântăreț și săltăreț. Cip-cirip! pe ramul gol, Apoi zboară rotocol, Se așează, iar și iar, Se ceartă imaginar... Un

Mă mustră lutul argilos, Că sunt un medic nemilos, Că las să iasă din spital, Dansând în rochie de bal, O moarte hâdă și hapsână, Cu tineri și bătrâni de mână… Rămân cu ochii în

Cade lacrima-n țărână, Și-n dureri mă înfășor... Plânge, plânge o bătrână, Șoptind rugi încetișor. Stă-n balcon scrutând pustiul, Sprijinită în baston, Își așteaptă fiica, fiul, Da zărește

Doamne, strigă omenirea, și parcă te-ai supărat Că ne-am înrăit de lacomi, răzvrătiți ne-am depărtat De cuvântu-ți și blândețea, bunătatea ce ne-ai dat, Ne-ai iertat, și-am tot greșit…încă Doamne,

Prin fereastră văd pustiul într-o primăvară caldă, Când noi respirăm sub mască, fiindcă molima se scaldă Peste tot, având complice virusul cel asasin, Și ne ia părinți, copiii…ce se sting în pat

De sub deal un ochi de soare, Se deschide în oranj, Și cu: ”Scuze de deranj...” Se înalță-n lungi picioare. Zarzărul gătit în floare, Varsă zărilor parfum, Vântul plictisit în drum N-are

În culcușul de neliniști plouă cu bucăți din Rai, Când cu șuierat de șarpe, când cu moartea în alb strai, Și credeam că Paradisul este doar un râu cu miere… Și mă zvârcol ca pe cuie, ca ofrandă,

Mă uit cum vine primăvara, Și mă dezmiardă, mă îmbie Să ies din strâmta colivie, Să zbor căci m-am albit ca ceara. Și aș ieși să fur candoarea Unui pământ ce se zbicește, Că viața-i „vie”,

Sunt un copac rămas fără pădure, Și-am căutat-o pân* am obosit, Ori s-a ascuns de drujbe și secure, Sau a jelit până s-a irosit… Mă plimb ducându-mi crengile în brațe, Și mă lovesc mâhnit de

Iubite urlă iarna cu viscolul în plete, Iar o vântoasă surdă îngenunchează pomi, S-aud și trosnituri cu ton de pistolete, Când își răsfrâng din ramuri și plâng ursuzi, molcomi. Încuie ușa

Ciuntit mi-e visul fără tine, când tonul tău de mandolină M-a descântat pe o corolă în nopțile cu lună plină, Mi-a dăruit din constelații, luciri și taine neștiute, Și m-a sculptat în basm naiv

Nu pot zămisli perfectul - sunt o stearpă și-n cuvânt - Nici să nasc în chin sublimul prin miresmele de vânt, Nici în primăveri virgine, - pruncu-n migăliri, l-aș pierde - Nici să concurez cu

Dacă prin capcana sorții Te-ar zdrobi un curcubeu, Dragul meu, tu, chinul meu, Aș jeli în poala morții. Dacă m-ar goni pizmașa, Și m-ar vinde unui rug, Eu în lacrimi care curg Ți-aș spăla de

Hai, ridică fruntea, român inimos, Fiu din Ștefan, Cuza, Mircea domnitor... Și de ești departe știu că-ți este dor, Și cinstește-ți țara, fii mărinimos. Ține steagul țării strâns în mâna

Eu nu mai pot pluti cu aripa rănită, Și îmi consum tacit poate un ultim zbor, Înăbușind dureri căci nu vreau să cobor, Da mă atârnă grav, rănită și slăbită… Îmi stăpânesc regretul că n-am putut

Mi-aș jertfi mii de poeme, le-aș dona cu gentilețe Unor cerșetori de stradă, printre forfota din piețe, Doar să gust zburdălnicia anilor ce au trecut, Să mai prind macii de mână într-un dans

Toamna mi-a cărat în cârcă verile înspre apus, Că sunt multe sau puține...să decidă Cel de sus; Prin înnegurarea zilei și prin nopți prelungi și oarbe, Și le-ascunde în rugină și din energii le

Din cătunele răzlețe unde-și caină sărăcia Suflete îngemănate cu uitarea, veșnicia, Astăzi ies pe ulicioare cu speranțele trezite, Să voteze mitomanii, inimi reci și putrezite. Și-n orașe-i

Gem pădurile de dor, Când frunzișu-n zarafir, Pleacă-n foșnet, plutitor, Peste sol ca musafir. Și mă-ntreb de ce mă dor Toți ciulinii smulși de vânt, Ierburi, volbure, mohor, Suspinând peste