Aurora Luchian

Se tânguie în veștejeală Amurgul, vântul prin păduri, Și sfâșie la nimereală Crenguțe vii și uscături. Se răsucește și aleargă, Și fură așternut de sol, Și toamna-și pune pe o targă Un pui

Dac-aș fi un ram cu frunze și-ar cânta toamna în mine, Nu m-aș scutura de toate, le-aș lăsa când iarna vine Cu zăpada viscolită, să îmi țină de urât, Ca să uit că-s singurică, eu c-un suflet

Eu ți-am mai scris măicuță dragă, pe mirosuri ce-ți aparțin, Pe-un colț de pâine din cuptoare, pe un ștergar, pe-un spic... puțin, Da nu mă vezi că-n vânt, pădurea și-a risipit frunzișul tot, Și

Mitomel, gândind la rece, Fără chef în toamnă sumbră, Să rămână sau să plece… C-a ajuns din om, o umbră, Cu o leafă cât factura La lumină - și atât! - Și de foame strângând gura, A-nghițit

Cu ochii calzi, mirați, percepții mai slăbite, Cu glasul tremurat și pasul poticnit, Își duc poveri din ani, iar pletele albite Ne-arată câte griji în suflet le-au mocnit. Au îndurat corvezi,

Când sunt veselă, când tristă într-o toamnă ce abundă, Ce își pierde ziua lungă, dintr-un veac, într-o secundă, Și își irosește frunza creionată în rugini, Când un vânt cu zgomot smulge mărăcini

Mă simt copilul nopților stângace, Cu trup golaș în friguri nesfârșite, Cu tălpi zdrelite, de sânge năclăite, Sub veri ce mor când timpul, ore, toarce. Și sunt copilul lepădat pe lume, Al

Irevocabil este timpul ce-a măcinat ca apa-n stânci, Copilăria, tinerețea, și-au sângerat prin răni adânci, Strivite-n tălpile barbare ce-au însurit de timpuriu, Și n-are cine-mi coase rana,

Nu țipa toamnă în mine că nu e sfârșit de lume, Sperii frunza de aramă, trezești vântul să le-ndrume, Și-n foșniri și rotocoale spre un sol sărac de verde, Le aduni să lâncezească până vlaga li se

Strâng în talpa vieții mele cioburi mici, ucigătoare, Nu le scot că nu am vreme... Ei și ce dacă mă doare? Nu mă plâng de suferință, căci doar Domnul mă alină, Și răzbesc prin grota sorții când

Ia-ți copile, snop de stele, Din cerul copilăriei, C-o să-ți fie dor de ele, De seninul ștrengăriei. Strânge copilaș, din câmpuri, Braț de flori multicolore, Orice fleac din anotimpuri, Da

Zorii vin, aduc răcoare Pe o șoaptă de zefir. Roua spală fir cu fir, Și din ierburi, fețișoare. De prin cuiburi călduroase, Păsările se trezesc, Și în versuri își vorbesc, Vioaie și

Miei, cu plâns ca de copii, Drăgălași, vioi, zburdalnici, Țopăiesc peste câmpii, Întrecându-se năvalnici. Unul cu boticul umed, Lângă mamă, cumințel, Ar sări ca și un ied, Da-i șoptise un

Din ținuturi diafane, Ploaia-n rochie de gală, A stropit câmpii orfane, Verticală și vocală, Și spălase florile, Animând culorile. Mocoșindu-se-n odaie, Soarele se primenește, A scăpat și

Vioi ca un mâțișor, Ne zâmbește Mărțișor, Cu un vânticel în plete, Și cu păsări în cuplete, Cărăruși bătătorite, Freamăt, zile însorite. Colțul ierbii l-a simțit, S-a foit, s-au

Primăvară radioasă, Bine ai venit acasă, Cu miresmele de flori, Zile lungi, muguri, culori, Clipoceală de izvor, Că mi-a fost și frig și dor. Tot de drag, versul descântă Până frigul

Sus, pe-o lacrimă de nor, Pufos, moale, insonor, Cerne iarna, gospodină, Ghemotoace de lumină. Răbdătoare, harnică, Răsfiră că-i darnică, Stele de argint, cuminte, În trei straturi de

E cald și liniște-n odaie, Și toți copiii parcă-s sfinți, Că a venit Moș Nicolae, O, cum altfel? Au fost cuminți! Și-n calmitatea așternută, Doar focul mai trosnește poc! Și soba

În veșmânt de tricolor, Mândră-i țara, fraților! Hai, veniți, întru unire, Să uităm poveri, mâhnire, Și să încropim o horă Mare...frate lângă soră. Să vă puneți strai faimos, Că nu-i altul