Aurora Luchian

Toamnă te adun de jos, Îți șterg lacrima duios, Șiruri lungi de castaniu, Galbene și-n ruginiu, Și cert vântul supărată, Că-mi goli pădurea toată. Printre neguri și pustiu, Te adun din

Eu am ca partener un plop căci e statornic Când vântul îl rotește, îl clatină, îl fură De frunze-n toamne reci ce poartă coafură Din ruginiu și galben...și nici nu mi-e datornic. M-am cuibărit

Ți-am șters lacrimi de durere, Te-am pansat prin rugăminte, Ți-am stors din străfunduri, fiere, N-ai luat învățăminte! Vii mereu târâș pe coate, Cu trădări, vise pierdute, Eu, durerea, nu-ți

De-aș putea să mă retrag În cătunul vechi și drag, Plin de basme și părinți Care-mbătrânesc cuminți, În căsuța lor oftând, Și în dor prelung, scluptând… M-aș retrage că mi-e dor De toți

Voi închiria o vară pentru zborurile mele, Și de voi cădea stângace și voi pierde din nivele, O să plâng când ciocârlia va cânta înălțător, Să-mi acopere din vaiet, din icnit răsunător. Și

Veselă e toamna mea, Și senină și candidă, Cronț! prin frunze și-o omidă, Lângă puiul ce dormea. Greierii s-au derutat, Au ieșit cu mic cu mare, Și c-un iz de supărare, Locul și l-au

Se tânguie în veștejeală Amurgul, vântul prin păduri, Și sfâșie la nimereală Crenguțe vii și uscături. Se răsucește și aleargă, Și fură așternut de sol, Și toamna-și pune pe o targă Un pui

Dac-aș fi un ram cu frunze și-ar cânta toamna în mine, Nu m-aș scutura de toate, le-aș lăsa când iarna vine Cu zăpada viscolită, să îmi țină de urât, Ca să uit că-s singurică, eu c-un suflet

Eu ți-am mai scris măicuță dragă, pe mirosuri ce-ți aparțin, Pe-un colț de pâine din cuptoare, pe un ștergar, pe-un spic... puțin, Da nu mă vezi că-n vânt, pădurea și-a risipit frunzișul tot, Și

Mitomel, gândind la rece, Fără chef în toamnă sumbră, Să rămână sau să plece… C-a ajuns din om, o umbră, Cu o leafă cât factura La lumină - și atât! - Și de foame strângând gura, A-nghițit

Cu ochii calzi, mirați, percepții mai slăbite, Cu glasul tremurat și pasul poticnit, Își duc poveri din ani, iar pletele albite Ne-arată câte griji în suflet le-au mocnit. Au îndurat corvezi,

Când sunt veselă, când tristă într-o toamnă ce abundă, Ce își pierde ziua lungă, dintr-un veac, într-o secundă, Și își irosește frunza creionată în rugini, Când un vânt cu zgomot smulge mărăcini

Mă simt copilul nopților stângace, Cu trup golaș în friguri nesfârșite, Cu tălpi zdrelite, de sânge năclăite, Sub veri ce mor când timpul, ore, toarce. Și sunt copilul lepădat pe lume, Al

Irevocabil este timpul ce-a măcinat ca apa-n stânci, Copilăria, tinerețea, și-au sângerat prin răni adânci, Strivite-n tălpile barbare ce-au însurit de timpuriu, Și n-are cine-mi coase rana,

Nu țipa toamnă în mine că nu e sfârșit de lume, Sperii frunza de aramă, trezești vântul să le-ndrume, Și-n foșniri și rotocoale spre un sol sărac de verde, Le aduni să lâncezească până vlaga li se

Strâng în talpa vieții mele cioburi mici, ucigătoare, Nu le scot că nu am vreme... Ei și ce dacă mă doare? Nu mă plâng de suferință, căci doar Domnul mă alină, Și răzbesc prin grota sorții când

Ia-ți copile, snop de stele, Din cerul copilăriei, C-o să-ți fie dor de ele, De seninul ștrengăriei. Strânge copilaș, din câmpuri, Braț de flori multicolore, Orice fleac din anotimpuri, Da

Zorii vin, aduc răcoare Pe o șoaptă de zefir. Roua spală fir cu fir, Și din ierburi, fețișoare. De prin cuiburi călduroase, Păsările se trezesc, Și în versuri își vorbesc, Vioaie și

Miei, cu plâns ca de copii, Drăgălași, vioi, zburdalnici, Țopăiesc peste câmpii, Întrecându-se năvalnici. Unul cu boticul umed, Lângă mamă, cumințel, Ar sări ca și un ied, Da-i șoptise un

Din ținuturi diafane, Ploaia-n rochie de gală, A stropit câmpii orfane, Verticală și vocală, Și spălase florile, Animând culorile. Mocoșindu-se-n odaie, Soarele se primenește, A scăpat și

Vioi ca un mâțișor, Ne zâmbește Mărțișor, Cu un vânticel în plete, Și cu păsări în cuplete, Cărăruși bătătorite, Freamăt, zile însorite. Colțul ierbii l-a simțit, S-a foit, s-au