Pierdut mort în plină criză (III)

Când e să te lovească ghinionul, te lovește chiar și dintr-un sicriu total neînsuflețit. Mai ales, când ai parte de sprijinul colegilor sau al șefului, care ți-l și expediază cu mașina până-n casă…Bașca, și cu ajutor de înmormântare. Așa că nea Vasile, cu plicul gras în mână, stătea și se uita tâmp la Tilică.... - Măi Tilică…măi Tilică, hâc! Sun-o pe nevastă-mea, și pune-o-n gard, hâc! Pune-o-n gardă, că dacă n-o sunăm, ne sună nouă ceasul. - Sun, șefu’, sun, da’ nu răspunde! - Asta a mea, iar e cu moațele pe urechi și n-aude telefonul…hâc! - Eu spun că mai bine sărim în Loganul meu și mergem la dvs. acasă, până nu se-ntâmplă vreo tragedie… - Eu sar în Loganul tău, da’ până acolo, mă cari tu?! Hâc! - Hai, șefu, hai, că te car! Când Tilică îi deschise portiera din dreapta și dori să-l ajute să se instaleze pe banchetă, nea Vasile, cu ceața de 40 de grade pe ochi, privi lung tetiera și, proptindu-se sănătos cu mâinile în rama portierei, îi spuse peste umăr lui Tilică: - Bă, fir-aș al dracului, unde mă împingi?! Tu nu vezi că-i ocupat?! În timpul acesta, coana Milica tocmai ieșea de sub duș. Auzind bătăi în ușă, femeia sări sprintenă ca un hipopotam, să deschidă, convinsă că nu poate fi decât Vasilică al ei, care, sigur, iar și-a uitat cheile pe undeva…Atât de mare-i fu surpriza când dădu cu ochii de celebrul tablou cu natură moartă între doi polițiști, încât mai apucă doar să se plesnească peste gură cu palma dreaptă și să șoptească pierdută: „ Vasilică, mamo!...”, și leșină cu ochii deschiși, cât era holul de lat, ea de lungă și halatul de încăpător. - Biata femeie!...Zise unul dintre cei doi agenți, în timp ce treceau amândoi, cu sicriul în brațe și cu fețele schimonosite de efortul de-a urca trei etaje, peste trupul revărsat cu grație în hol. Primul dintre agenți, cel care mergea în față, abia trecu peste pragul sufrageriei, sperând să scape cât mai repede de misiunea ingrată cu sicriu, că se și auzi din spatele lor strigătul coanei Milica, pornit cu toată forța din plămânii ei hipopotamici: - Staaați! Bieții agenți rămaseră fix în poziția în care-i surprinse strigătul și, din reflex milităresc, spuseră amândoi într-un glas: - Stăm, să trăiți! - Ce-i ăsta? Răcni iar coana Milica, de la nivelul pardoselii. - Să trăiți, un sicriu! Zise cel care era încă în hol și rămăsese cu piciorul drept în aer, așa cum fusese surprins de glasul milităros al coanei Milica. - Asta, văd și eu, da’ ce căutați cu el în casa mea?! - Nu căutăm nimic, noi numai l-am adus, că ne-a trimis domn comisar să-l aducem! - De ce? - Ca să-l umpleți…dacă mă înțelegeți! - Cine? - Dvs.! Să trăiți! - Măi băieți, ia, stânga împrejur, și plecați cu el de unde-ați venit! Exact atunci intrară pe ușă, gâfâind, nea Vasile și Tilică. - Stați, țipă și nea Vasile, dar nicidecum cu forța coanei Milica. Bieții agenți, care n-apucaseră să facă nici un pas, rămaseră iar în poziții ciudate. - Am spus să ieșiți, țipa coana Milica! - Iar eu am spus să stați. Adică nu, puneți-l jos și plecați! - Ieșiți cu ăla din casa mea, sau… - Lăsați-l! - Luați-l! - Șefu, interveni calm Tilică, hotărâți-vă, dacă-l mai leagănă mult, mi-e c-or să-l trezească! Știi mata, pe cine… - Puneți sicriul jos! Femeie, trebuie să vorbim! Hâc! - Întâi vorbește tu, Vasilică, și spune-mi și mie, de când ți-ai deschis matale firmă de pompe funebre?! - Tilică, spune-i tu! Hâc! - Doamnă, vă spune șefu! - Nea Vasile, îi întrerupse la timp unul dintre agenți, cu noi, cum rămâne? Și arătă spre sicriu. - Rămâne cu voi! Iar voi…intrați în sufragerie și închideți ușa! Pas alergător! Hâc! - Vasilică, mamo! Dacă nu mă lămurești mai repede, în chestia aia umblătoare te bag! Și las loc și pentru taică-tu! Își continuă coana Milica, ancheta. - S-avem pardon! E ocupat deja! Da’ dacă nu m-asculți! Hâc! - Cuuum?! E plină?!...Cu… - Plină! Cu! Până-n buză! Nici un ac nu mai încape! - Da’ ce-i casa noastră, Vasilică, mamo? Capelă mortuară?! De ce l-ai adus? - Nu eu l-am adus, domn comisar mi l-a trimis! - În loc de sporuri, Vasilică? - Ca să-l îngropăm pe tata! Na, că ți-am spus! - Daaa?! Păi, de ce nu spui așa, omule? Pe tata? Se îmbună deodată vocea coanei Milica. - Pe tata! Hâc! - Sper…că ai de gând s-asculți de domn comisar! Dacă a zis să-l îngropăm, îl îngropăm! - De viu? - Mai contează?! Dar…parcă spuneai ceva și de un ajutor de înmormântare? E consistent, măcar, sau trebuie să îngropăm doi, la preț de unu?! - Consistent, consistent, hâc! - Auzi, Vasilică, dacă mai sughiți o dată, te dau cu capul de sicriul ăla, până îți trece, auzi? - Aud! Zise, hotărât nea Vasile și, ca prin minune, îi dispăru sughițul. Nu degeaba sunt ele, femeile, un rău necesar… - Tilică…Ia, zi, măi băiatule, ce facem? Spuse nea Vasile, între timp mai liniștit și mai limpezit. - Apoi, șefule…eu spun că n-avem încotro și trebuie să dăm anunț în presă… - Și, cam cum ar trebui să sune după tine, anunțul ăsta?! Întrebă coana Milica. - De exemplu, zise Tilică, de exemplu…Găsit mort. Recuperatorului, recompensă! - Ce recompensă, sări coana Milica, ce recompensă?! Acum-s sunt și bancă?! - Păi, n-avem ajutor de înmormântare?! Îndrazni Tilică. - Gata, zise deodată hotărât, nea Vasile. Și mai taci, femeie, c-acuș dau jos din pod, milităria! Așa facem! Ei, totul e bine, când se termină cu bine. Abia apăru anunțul respectiv în ziarul local, că la ușa apartamentului, devenit între timp capelă mortuară pentru nea Nae, se și prezentară fiică-sa și ginerică, acesta din urmă mult mai calm de data aceasta, fiind vorba și de-o recompensă… În timp ce-l conduceau pe nea Nae pe ultimul său drum, în taxi, ginerele avu o revelație: - Auzi, nevastă, zise el, în noaptea asta, fac de strajă la mormânt! Că, nu de alta, dar până mâine dimineață, taică-tu s-a mai înfige în vreo grădiniță!