Alexandra Onofrei

încadrată într-o boxă barocă vocea de bătrânică smerită care nu ratează nicio duminică la biserică, - încă necunoscută - ar suna destul de marfă dacă aș ști că e vocea ta, - deși aș fi

trotuarele iau forma cozilor de mâță adormită sau uneori a dimineții văzute de undeva dintr-un colț. mi-e parcă și greu să calc pe el cu pas greoi de stâncă, mi-e greu și parcă milă. așa că dacă

stâlpii de electricitate n-au avut niciodată inocența vesperală a unei umbreluțe de damă inundată de apă. și totuși, îmi sunt așa simpatici: ar sta acolo-nfipți în scoarță, fără măcar să aibă

I. am refuzat aseară să-mi mai programez alarma ce de obicei îmi dă senzația că trăiesc. mi l-am decupat apoi din partea foarte stângă a muntelui din palmă pe eu-copilul, am băut dintr-o

Lucrurile, indiferent de natura lor, se întâmplă cu un motiv anume, rareori conștientizat. Lucruri mărunte, sau enorme, ar spune unii, cum ar fi de ce ne naștem, cum de ne naștem într-o anumită

încearcă se găsești diferențe și vei vedea că nu există. încercarea însăși e diferența pe care n-ai cum să ți-o asumi și nici măcar să pretinzi că ți-o asumi. că poezia este veselă. că poezia

oamenii de la oraș au învățat cu timpul să mănânce resturi, să golească farfurii și suflete, așa cum fac și câinii. au învățat să se uite îndărăt când vine vorba de ceva, mic,

am cazare pentru două nopți asigurată pe solzii unei amintiri niciodată nu-i de-ajuns să termin de citit ultima pagină. pentru că se-azvârle ironic praf de la etajul cinci și geamurile sunt

caut prin dicționarul vieților frumoase, ștrasuri pentru viața mea (rime). costă mult o fiță de ipohondru, necesită într-adevăr cunoașterea propriilor intenții. cu timpul, înveți să pretinzi

Vizitele mele la cabinetul medical sunt comice de-a dreptul. Încă de dimineață mi se spune și-apoi mi se repetă ca la retrograzi „Vezi că tre’ să mergi la medic azi” și mă ia cu tremurici. Mă

la pieptul nucului bolnav tresare luna din nărav printre nimicuri și nimic; iar eu mă fac din ce în ce mai mic. și nucile se fac dulceață -un verde ce-mi provoacă greață- cu gust de stele

se deschide unșpe ca o piersică stricată, ca un poster prost lipit pe zid. e așa o plăcere inumană în a diseca, are ceva dintr-un suspin de câine, fapt tehnic, imposibil; unșpe aduce

posibilitatea de a-ți rupe o mână încercând să prinzi de coadă o maimuță nu trece de o cifră până-n cinci, impară, cu virgulă după ea. continuă să bei cafea. deschide geamul între timp, deși

M-a privit nepăsător, după care mi-a spus calm: - Nu te iubesc. Cuvintele acelea trei mi-au traversat în fugă ființa, de ca și cum nu le-aș fi înțeles sensul, ci doar senzația de neputință în

Adevărul e că mi-ar face mare plăcere să-mi încep și eu povestioara cu „Și dacă vreți cu adevărat să aflați ce și cum, presupun c-o să vreți să știți din capul locului unde m-am născut, cam ce

azi dimineață m-am autoinvitat - culmea pleonasmului – la o porție de privit în oglindă apucăturile avangardiste, ideile latescente acajou, impulsurile secrete până curând. mi-am spus: -

probabil iar voi da de-un zid de opulență al zilelor de toamnă stacojii ce-au mucegăit acum un an la umbra draperiilor sufletului meu. toamnă luminată de felinare-albastre ce provoacă