Alexandra Onofrei

ceva ce n-am mai spus nimănui niciodată: soarele răsare de două ori pe zi, însă cine e atât de disperat după lumină încât să stea treaz toată noaptea cu aceeași pereche de ochelari? cine e

cei mai nefericiți oameni sunt cei care se uită acum la mine; le citesc poezia asta și nu-mi vine să cred că toți se gândesc că eu chiar am învățat să iubesc - pur și simplu am o memorie bună

de când sunt închisă aici. oamenii mă privesc ca pe un artefact asiatic, primesc mâncare din inima unui călugăr budist și apropo, când vrei să mă intrebi de fapt ai putea să mă întrebi,

tot n-ai să mă crezi. în lumea cercurilor, eu sunt o peniță impară care scrie versuri frumoase din cuvinte care nu se potrivesc cu chipul lui. acolo sunt oglinzi cu valențe de iarnă. oglinzi

dimineața asta se prelungește ca o numărătoare inversă de dinaintea unui curcubeu amnezic își lasă trupul greu ca o grenadă de-abia fabricată peste coapsele mele, peste sufletul meu și

ca și vântul tibetan care umezește lingurile călugărilor orfani, îți simt mâna infinită ca pe un hoț nepriceput care-mi caută granițele dincolo de cea mai accesibilă oră a nopții. apoi, mă

dar atunci ai deschis ușa și ți-am văzut întâia oară chipul. era ca un vis care citea despre sine cu voce tare, dar care, însă, își uitase numele. atunci mi-am simțit prima oară inima cum se

astăzi, lumina aleargă în jurul ei de ca și cum dacă s-ar prinde vreodată pe sine, am rămâne fără muzică bună, fără lăutarii veseli care cântă despre idilele cu majusculă; și asta ar fi din

acolo unde curajul începe cerul se vede ca o plasă de siguranță bicicletele se pedalează singure către muntele fiji ca niște cocori însingurați care caută o cale de întoarcere

în vecinătatea umbrelor câinii latră despre noi acolo totul se vede ca la lumina ledurilor copiii se spală singuri în urechi și mamele oftează fără să știe de ce de ce de ce sunt oamenii la fel

te iubesc cum se iubesc noaptea piramidele cum iubesc versul alb din negura decadentă cum tăcerea își iubește copiii lava iubește pământul se lasă întunericul peste strofa asta și mă tem că

acolo în depărtare durerea oamenii care se îmbată din nimicuri vorbește te rog mai încet ca să ne auzim gândurile maidanezii chinuți bateriile descărcate/ iubirea mea fabrică ghirlande pe bandă

„știi e una dintre acele zile în care ți-ai fi dorit ca nimic să nu fi fost real să te trezești a dimineața și să îți dai seama că totul a fost doar un vis” de astăzi îngerii se vor juca în

bărcile vikinge plutesc în aer cu calmul studiat al unui neînțeles/ sulițele romanilor se spală singure de sânge în părul meu/ brad pitt joacă rolul unui ahile care povestește despre întâmplări de

în a șaptea zi tu ești background-ul certitudinilor mele acute cum că jazz-ul e jucăuș-patetic/ eu dansez într-o cutie transparentă mă despic în fâșii trist colorate/ atât dac-am trăi și noi

știu că n-am fost chiar corectă/ când mi-am însușit lumea și toate variantele ei mai gri/ și-apoi le-am aruncat laolaltă cu celelalte icoane făcătoare de minuni care mergeau așa grațios pe

a câta oară ne mai întrebăm din priviri despre toate născocirile metafizice/ cu cine ne simțim bine/ cu cine mai râdem și cui mai simțim nevoia să-i alocăm un spațiu infinit undeva lângă urechea

știi niciodată nu ești așa cum crezi tu de fapt/ și nu oglinzile sunt de vină/ ci doar tu cu ai tăi care vă uitați la mine ca la a patra notă din sertarul cu muzică psihedelică acum am

din mine sau din numele meu/ mă rog/ cum vreți să-i spuneți/ a mai rămas doar a l e x de-a lungul vremii/ mi-am exploatat părinții și limbile ceasului cum n-aș fi crezut/ în

iarna nu e decât o adunătură de idei și eu nicicând n-am fost mai fericită / lumea n-a depășit faza taxiurilor în care se-ntâmplă povești offline destul de drăguțe/ și sa fim serioși ce

vine o vreme când îți aduci aminte că brazii nu se nasc în pădure ci la spitale de oncologie moș crăciun există și chiar și vitrinele au dorințe ce o să ne facem atunci dragul meu/ ce o să

gândul e de trei ori mai rapid dacă dragostea nu moare sau cel puțin dacă ar da impresia că nu moare ne-nchidem în coji de nucă cu fragilitatea unui adolescent teribilist mama ne acordă

la o frecvență joasă/ chiar și în orașul fără pânze sau vapoare/ păianjenii au ceva de făcut ei și oamenii de aici sunt făcuți să locuiască aici/ lipesc postere cu ei pe ușile închise și din

știu că dacă aș trage de toate sforile din mine m-aș minți din ce în ce mai mult pe zi ce trece când aș fi cu tine aș fi de fapt numai cu mine te îngrop în poemul ăsta ca într-un morman