Poezie

alergare apolinică

1 min lectură·5 aprilie 2011

Mediu

ca și vântul tibetan care umezește

lingurile călugărilor orfani,

îți simt mâna infinită ca pe un hoț nepriceput

care-mi caută granițele dincolo de cea mai

accesibilă oră a nopții.

apoi, mă ascund într-o firidă stâncoasă

unde glasul tău mă cuprinde cu totul ca

o poveste nemuritoare.

drumul dintre noi doi e colorat de copiii

ritmurilor orientale și de poezii fără

niciun dumnezeu.

(liniștea ta de după te iubesc durează

veșnicia plus o zi în care mamele

se strâng toate într-un loc ferit de zgomote

și mărturisesc în fața Soarelui naivitatea

copiilor ce se vor naște după poezia asta.

ele sunt cele care ne spun că nu se știe sigur

dacă ne-am născut sau dacă încă ne luptăm

cu coji de ou, deși, deigur, doi e o cifră

a bicicletelor ce duc către grădini suspendate,

doi este o cifră a unui zeu ce nu recunoaște

niciodată nimic.)

bună, sunt tot eu. acum am privirea ta

căutându-mă printre niște gânduri împrăștiate.

primește-mă, te rog, în sertarele tale goale,

fă-mi loc undeva în tine unde vocile noastre

sună lafel, exact ca cea a zeului care cunoaște

numai înghețul lunii pe jumătate.

003.051

Alexandra Onofrei. “alergare apolinică.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/alexandra-onofrei/poezie/13976796/alergare-apolinica

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.