Poezie
cea mai lungă rugăminte 88
2 min lectură·
Mediu
cei mai nefericiți oameni sunt cei care se uită
acum la mine; le citesc poezia asta și nu-mi vine să
cred că toți se gândesc că eu chiar
am învățat să iubesc -
pur și simplu am o memorie bună
ești atât de departe acum; mamele noastre
stau la povești despre bac și cum era pe vremea lor
știi ele și-ar vinde toate bijuteriile pentru o noapte șmecheră,
da\' eu mi-aș dona ficatul și o parte din inimă să înțelegi
cum mă simt când te văd
uite-mă din nou în cea mai scurtă versiune; îmi fac loc
în tine ca-ntr-un capitol frumos din jurnalul fericirii.
mai avem atâtea de făcut, dar strânge-mă în brațe și
privește-mă lung -sunt demnă la fel că cea mai galbenă
frunză de toamnă
am cele mai nesănătoase obiceiuri și totuși
n-am înțeles niciodată de ce vorbim despre clipa de față
când ea nu există ,de fapt și drumul până la cel mai estic oraș
al mâinii tale nu a primit încă un nume
caut un cuvânt [n e v e r m i n d m e
i u b i t u l e ] mamă, aruncă în mine cu toate cuvintele
pe care le știi despre ochii care atunci când clipesc parcă spun
\'hai să începem războiul ăla cu germanii odată!\'/ mâinile care
nu obosesc niciodată/ inima care saltă mereu în partea dreaptă când
mă apropii prea tare/ mamă, spune-mi te rog
cum se zicea te iubesc pe vremea voastră
și caută-mi un alt nume în care să locuiesc fără să tresar la fiecare
X
002961
0