Poezie
moara de pe umărul stâng
2 min lectură·
Mediu
dimineața asta se prelungește ca
o numărătoare inversă de dinaintea
unui curcubeu amnezic
își lasă trupul greu ca o grenadă
de-abia fabricată
peste coapsele mele, peste sufletul meu și peste
sfertul din tine la care mă gândesc chiar
acum.
între noi se pune uneori praful, și
când ne aplecăm să-l culegem-
de-acolo, dumnezeule,
lumea se vede ca și cum s-ar rostogoli
încontinuu pe umerii tăi de sticlă.
mă chemi la tine, deși,
asta mereu am vrut să ți-o spun,
nu știu de fapt, unde e „la tine”,
cu adevărat.
în sfârșit, te urmez pe o cale la fel
de fragilă și atunci îți spun toate cuvintele
la care m-am gândit azi și ieri și restul zilelor
în care învăț să număr.
uneori mă asculți, alteori mi se pare
că mimezi un joc menit doar fluturilor,
și dacă ți-aș pune mâna pe spate,
ți-ar răsări acolo aripile întregii
familii Nymphalidae.
acum, iar am impresia că mi s-a scurs
timpul alocat visării printre coaste,
și nu știu dacă m-ai crede dacă ți-aș
spune că am început să beau și cafea
și să ies în oraș mai des
să mă văd cu persoane necunoscute doar pentru că
îmi simt aripile cum se desprind ca niște foițe
de ceapă.
știi bine că într-o zi mă voi plictisi și de poemul ăsta
și atunci n-o să mai avem aripi, nici coadă, n-o să
mai avem nici ochi aurii ori, știu eu, zâmbet de hienă,
pentru că în ziua aia
o să vreau doar să te așezi pe un scaun în fața mea
și să-mi spui
ce ai mai făcut.
002788
0