Adrian A. Agheorghesei

E tipul de text pe care eu îl numesc "text cerebral", adică text de idei.
Ideea de aici: "poezie/
este atunci când ascunzi bucată cu bucată dintr-un om/
fără să știe nimeni" mă duce cu gândul la faptul că poezia nu trebuie să simuleze durerea, ci să o disimuleze.
Acest simplu fapt a dus poezia în derizoriu - faptul îndurerării. Durerile închipuite, simulate, cum spuneam. Plus ambiguitatea excesivă. De asta nu prea ne ia nimeni în serios pe noi, poeţii. Las' că ne luăm noi în serios, noi între noi.
E un text bun. Crud, raţional, de idei.

Da, e un haiku în cel mai pur sens.
Surprinde tot. Stare, mişcare, anotimp, acţiunea în neclintire.
Felicitări!

E un text foarte bun, mulat pe vremurile pe care le trăim. E un text scris în 2025 pentru oamenii din 2025. Chiar dacă unii preferă lălăieli romantice, de pe vremea când Bolintineanu se îndrăgostea, eu prefer acest tip de scriere - cu vână, autentic. E un text care nu bifează toate clişeele planetei, aşa cum fac alţi autori, mult mai citiţi decât mine, autori harnici, care pot face referire la toţi scriitorii universului şi au prea mult timp liber pe mână. Pe mână. Timp liber pe mână.
Şi nici dulceag până la leşin nu e această poezie. E prea bună. De aceea, textul riscă să nu fie plăcut de unii care consideră că poezia trebuie să te facă slab de înger. Apreciez această scriere. De plângeri romanţate sunt sătul.

În rest, e bine că ne corectăm când e cazul, chiar dacă ne mai scapă câte o virgulă între subiect şi predicat, ca aici: " Poetul, trece aceste trăiri" ori spunem "doi de i" E drept, uneori, şi eu mai spun "două de scaune", în loc de "două scaune". Cred că e de vină faptul că citesc prea mult. Şi nici măcar nu mi-a dat prin cap că acest site este un cadavru care trebuie salvat. Vai de capul nostru de morţi! Sus cu medicul literar!
Semnez acest comentariu astfel: ca de la mort, la mort.
Îl aştept pe Mesia, intru înviere.

vremurile [...] cu firele şi cipurile lor.

Un text bun, finalul foarte reuşit.

Singurul lucru pe care l-aş reproşa ar fi spaţierea - ochii mei sunt obişnuiţi cu o mai mică distanţă între rânduri. De unde rezultă că şi viteza, conexiunea dintre versuri am făcut-o altfel. Nu rău/ bine, ci altfel. Mă rog.

E un text sensibil şi dur în acelaşi timp, e despre "o părăsire uriaşă" cum spunea un poet. Părăsirea sinelul în ton cu vremurile care, chipurile, ne apropie cu firele şi cipurile ei aparent binevoitoare.
Multă sensibilitate, mult tact, imagini frumoase. Dor, vis, resemnare, revoltă. Matur, tehnic şi (aparent) spontan.
Bun!

O poezie nedemnă de "Cântarea României". Boambastic, sovietic, lemn. Îngrozitor! Suntem în 2025, totuşi. Ca să ajungeţi în acest an, faceţi prima la dreapta, pe lângă Ştefan cel Mare. Cum treceţi de Bolintineanu, puneţi mâna pe prima carte care vă iese-n cale!
Până şi Ienăchiţă Văcărescu ar fi şters din istorie acest accident poetic.

De multe ori, la tine, am simţit că citesc mai multe texte într-unul.
Nu e o imputare, doar constatare. În prelungirea părerii, concluzionez că pui prea multe ouă în acelaşi coş. Ouă de Paşte, clar, dar totuşi prea multe. Am mai spus - un buchet de trandafiri anulează frumuseţea trandafirului. Asta ca să trec de la gastronomie, la grădinărit.

Dac-ar fi să spun ceva ce nu-mi place în scrierile tale - în general, nu neapărat în acest text - ar fi referinţele + englezismele/ motivele tehnologiei noi. Poate că uneori sunt necesare sensului şi lumii/ vremii-n care ne aflăm, dar uneori le simt ca epatări.

Atât de condensate versuri ca ale tale, atât de vii, autentice şi proaspete nu prea se văd - cel puţin în online. Doar că-s prea multe deodată. Zic eu. Nu citez din poezia/ textul tău, ar trebui să fac prea mult copy-paste.
Mai spun doar că, aşa cum scrii tu, nu se poate scrie decât dacă ai trăit. Deşi aparent spontan, textul e muncit. Il simt. Poate prea muncit. Poate prea reuşit. Poate prea "arunci mărgăritare în troaca unor porci".

Meritai o altă perioadă pentru scris, una în care chiar se trăia din asta.

Mă văd nevoit să te salut cu un mic soare, ca semnul de lectură de pe "oracolul" vremii din liceu.

Textul are o naturaleţe şi o intimitate pe care eu pun preţ.
I-aş putea aduce şi mai multe laude, dar şi imputări.
Însă ce rost ar avea ele, dacă textul e deja publicat pe hârtie?
De aceea, în afara bucuriei cititorului inedit, eu nu văd rostul publicării on-line a unui text deja publicat în tuş.

Steluţa.

D-le Paşa, eu am înţeles mai din topor textul dvs. Nu-s aşa complicat ca alţii. Adică, zic eu: am extras zumzetul bietei insecte, ci nu insecta în sine. Efectul ei, al insectei, care ar fi obsesia ideii lirice (zumzetul, cum spuneam). Apoi, finalul - "(...ţânţarii) au nevoie de sângele tău" l-am înţeles ca fiind motivaţia de a scrie respectiva idee - visceralitatea, autenticitatea, miza, pariul, şi dorinţa. Un pact între obsesia de a scrie şi sensul/ motivul gestului de a scrie. Biata insectă (ţânţarul) nu are nicio treabă aici. Doar sensul ei. Cum zicea un mare poet pe care nu-l pot reda (pentru că nu mi se deschide wikipedia şi google) - "a confunda materialul cu sensul materialului e o greşeală uşor de săvârşit". Aşadar, nu confund ţânţarul cu zumzetul!,Ce treabă are acţiunea - pulsiunea/ motivul - cu bietul ţânţar?! Niciuna, s-avem pardon. Ţânţarul e supratextul, iar efectul său e metatextul. Na, c-am dat-o-n de astea înţelepte şi citite. Şi n-am citit luna aceasta decât 25 de poeti internaţionali, dar nu-i pot numi pentru că, aşa cum spuneam, nu mi se deschide wikipedia.
Aşa a înţeles firea mea din topor acest text simplu. Cred că-ş prost, prea mult mă prefac că citesc.
Şi, vă rog să observaţi, nici măcar nu am adus în discuţie ultimii autori pe care i-am citit luna trecută. Ce vă făceaţi atunci?
Bine, acum, ca să fiu sincer, textul mi s-a părut lesne de înţeles: ideea zumzetului poetic, finalul în sânge plus titlul e de-ajuns. Dar am vrut să mă dau mare că ştiu cu vorbele. Înţelegeţi dvs...
Un excelent text!

În loc să semnez, zic: să nu ucidem ţânţarii de baltă! Ei iubesc ecosistemul. Dar o plasă de protecţie nu strică.

(postez acest omentariu de pe "agonia nouă" - pe cea veche, n-am reuşit. O să încerc să agăţ de poezia dvs şi binemeritata steluţă).

...

Singurul amendament - cred că ai două texte într-unul. Ceea ce nu e rău, doar că ai pus prea multe ouă de Paşte în acelaşi coş. Şi aş mai scăpa de metaforele în genitiv.

E un "lirism biologic" în acest text - un amestec organic, plastic, sufletesc şi lingvistic. Un recital de imagini care susţin discursul. Discurs care spune: te-am iubit, carneo! Alegoria cărnii dpdv al iubitii. Iubirea fără carne nu există. Titul textului susţine teza asta.

Foarte multă inimă şi minte, simt experienţa lirică, dar (mai important) şi experienţa vieţii. S-a trăit în textul ăsta. Nu doar s-a vorbit. Are valoare de adevăr.


E bun. Ai multe versuri care merg ca aforisme, şi totuşi ele funcţionează ca întreg. Iar asta nu e puţin.

Bun!

(postez acest comentariu de pe platforma nouă - de ce aceea veche, n-am reuşit. Încerc să pun steluţa de pe cel vechi. Poate reuşesc.)

Ionuţ, ne ştim de aproape 20 de ani, de peste tot. Aşadar, ştiu istoria ta vizavi de sute de autori. Istorie care s-a lăsat doar cu oase, niciodată cu duh. Nu-mi amintesc ca noi doi să fi lăsat în urmă os sau duh. Ceea ce nu e de ici, colo. Şper să rămână aşa. Nu mai sunt (aş spune "suntem") la vârsta-n care nu ştim să ne alegem luptele...

De asta, m-am tot gândit dacă să-ţi răspund direct sau nu. Aplicat în general sau aplicat pe puncte. Am ales s-o fac aşa: neaplicat şi în general. Dar nu pentru a-mi apăra textul de mai sus (care e slab într-adevăr, e un lest al schimbării, un melc între două maluri), ci ca să-ţi reamintesc că poeţii se cunosc între ei tot aşa cum criticii se cunosc în oglindă.

Eu nu vreau să dovedesc nimic, nu forţez nimic. Sunt şi prea leneş, şi prea neinteresat, şi prea ancorat în viaţă şi oameni ca să fac asta. "Minele" şi oamenii de acum, din 2025. nu credem în curente lirice, în muzicalitate, în cuvinte "poetice/ nepoetice" etc. Dacă vreau muzică, ascult. Dacă vreau film, văd. Dacă vreau poezie, citesc sau scriu. Poezia e sau nu e, dar totuşi e doar poezie, atât. Nu ecuaţie ori verbiaj intelectual care intră călare pe cal, în bătătura amestecătorilor de vorbe.

Cred doar în autenticitate şi visceralitate. Îndiferent de cine le scrie ori când le scrie. Sentimentul, pasiunea, frumuseţea sau gunoiul (care pute) specifice individului irepetabil - în aceste subcategorii cred eu. Şi nu e musai să creadă şi alţii, şi nici nu cred că e necesar, şi nici categorie estetică nu e. Aşa cum nici cât citesc, câte referinţe literare am, ori cât scriu nu luminează procesul scrisului/ poezia.

Sperând ca pe viitor să fim amândoi mai stăpâni pe proprietatea cuvintelor şi conceptelor, te salut!

Un text ca un bilanţ contabil - onest, detaşat, fără urmări, fără aşteptări prea mari.
M-a convins maniera brută, dar sensibilă; suficientă, dar nu autosuficientă; detaşată/ resemnată, dar nu fatală. Un echilibru al discursului, la fel ca al echilibrului liric - nici prea metaforizat, nici prea prozaic (chiar dacă aici prozaismul e instrument liric. Ce-a avut de spus, a spus. Ca să ajungă.

Ca o tuşă din exterior, scoasă din context, unele versuri sunt foarte reuşite: "din fericire/ sunt destul de aproximativ;
precum se roteşte un titirez/ în cãutarea dezechilibrului" - în titirezul căutând dezechilibrul e un sens drag mie, nu mai dezvolt. Dar, pare-mi-se, e şi echilibrul poeziei.

Ce aş tăia? - "din spatele minciunii". Pare tautologic venind după "căutarea adevărului".

Domnule Nincu,

Eu nu am avut de gând să vă supăr. Am tras o concluzie. În public am tras-o, e drept. Poate trebuia să tac, căci prea pentru mine era ea, concluzia. Astfel că, atâta timp cât poezia (în orice formă ar fi ea înţeleasă) vă aduce bucurie, vă doresc să vă bucuraţi de ea.

Dacă v-am necăjot, vă prezint scuze.


De bine!

a.a.a

Şi am uitat de veioza care făcea umbre pe tavan. Evident, în poezie orice face ce vrem noi să facă. Până şi-n fizica strânsă cu patentul se poate face. Totuşi, există şi o logică a metaforei, Totuşi, o veioză care face umbre pe tavan?! Cred c-am rămas în urmă cu mânuitul veiozei..

Se simte aici fie lipsa exerciţiului, fie lipsa lecturii. O mână începătoare. Nu neapărat lipsită de talent, dar stângace de ambele mâini = auntenticitatea şi tehnica.

Nici un poem, scris de oricine!, nu poate iesi la lumină cu sintagme precum "voce răguşită (mai ales dacă e şi strigată "de departe"), lagăr de exterminare, flori de măr/ calea lactee/ ciob de pahar. mă modelam din lut/ linia de sosire/ bulgăre de aur ori tautologicul "te strângeam de mână cu putere".

Finalul, mai clar - corelaţia depărtată dintre versuri, cauzalitatea lor, dublat de coerenţa întregului text mă fac să cred că există talent. Doar că acel talent trebuie muncit (lectură plus exerciţiu).

Mai citim.

Vă ştiu de mult, de mult, de prin 2004-2005, de pe alte meleaguri.
Cum vă ştiam, aşa vă regăsesc: acelaşi habotnic al versului, confundând poezia cu religia. Şi nu orice religie, ci una filosofică. Adevărat, ceva mai aierisit vă regăsesc, dar tot în aceeaşi matcă. Şi religia, şi filosofia sunt extrem de complicate în proză, darămite triplate de sensul liric... Dar cred că v-am mai spus asta cândva. Şi tot fără rost, nu?

Nu ştiu de ce unii - să le zicem "poeţi" - cred că trebuie să fie în acelaşi timp şi apostoli. Ori măcar ctitori lirici.

Mi se pare o idee bună (sper să fie doar un text cerebral, ci nu o urmare adevărată). Primele două versuri - de o revelaţie autentică - mă fac să cred că textul nu e cerebral, ci visceral. Dar sper să nu fie.

Aş fi dat o steluţă (nu că steluţa mea ar fi nu ştiu ce mare lucru!), dacă finalul n-ar fi în dublu genitiv. Detest metaforele în genitiv (din motive care mi-ar lua trei rânduri ca să le definesc).

M-aş lipşi de ele de tot dacă n-aş găsi corespondentul ideatic. Aş zice de-a dreptul:

pentru a scoate din grâu
făina.

Dacă aş căuta corespondent ideatic pe întreg textul, aş zice:

pentru a scoate din grâu
tractorul roşu.

Ori invers.