Octavian Goga

Văl de brumă argintie Mi-a împodobit grădina Firelor de lămâiță Li se uscă rădăcina. Peste creștet de dumbravă Norii suri își poartă

La noi sunt codri verzi de brad Si campuri de matasa, La noi atatia fluturi sunt Si-atata jale-n casa. Privighetori din alte tari Vin doina să

Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, In fața strălucirii tale. In drum mi se desfac

O doină plânge sus pe culme, Din fluier unde limpezi cad, Și legănate lin s-afundă În pacea cordilor de brad... Cântare, meșteră

La voi aleargă totdeauna Truditu-mi suflet să se-nchine; Voi singuri străjuiți altarul Nădejdii noastre de mai bine. Al vostru-i plânsul strunei

Coboară toamna-ncet din slavă, Năframa galbenă-i răsare Și peste vârfuri de dumbravă Îi flutură departe-n zare. Atât de jalnic geme vântul, Cum

Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe câmpuri Pleacă fruntea-ngândurată. Zarea-și picură argintul Pe ovezele de

Când, tremurându-și jalea și sfiala, Un cânt pribeag îmbrățișează firea, Și-un trandafir crescut în umbră moare, Și soare nu-i să-i plângă

Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă... Patru inși la popa-n casă țin azi sfat de vreme lungă. Într-un sfeșnic ard pe masă două

Dragi copii din țara asta, Vă mirați voi cum se poate, Moș Crăciun, din cer de-acolo, Să le știe toate, toate. Uite cum: Vă spune

I Sus la cârciumă-n Dealu-Mare De trei zile țin soboru... De trei zile beau și-mi zice Din lăută Laie Chioru! De trei zile, măi copile! Doru-i

Din mesteacănul de-afară Foi îngălbenite curg, Când cernindu-și pânza rară Cade vânătul amurg. Frate bun mi-a fost copacul Cu podoaba lui de

Luna-și picură argintul, Tremurându-l pe fereastră; Vede-atâta împăcare Străjuind căsuța noastră. Lângă pat, zâmbind, stă mama, Adormindu-și

De-ar fi să-ți împărțești odată Tu bogățiile ce ai, Din toate darurile tale, Þi-aș cere-o lacrimă să-mi dai. Mi-ai da atunci un strop de

Mult iscusita vremii slovă Nu spune clipa milostivă Ce ne-a-nfrățit pe veci necazul Și veselia deopotrivă... Mărită fie dimineața Ce-a săvârșit

Abia ne-am revăzut o clipă Și iar ne-a despărțit talazul Pândea din umbră nenorocul Când tu-mi încolăceai grumazul. Dar revederea noastră

Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul din dumbravă, Pleoapa soarele-și închide Sus, pe-o căpiță de otavă. Norodul a cuprins podmolul Lângă

Nu ti-a fost dat să vezi vreodata, Când toamna palida coboara, Intr-o gradina despoiata, O ramura intirziata Ce-a inflorit a doua oara? Nu

De ce m-ați dus de lângă voi, De ce m-ați dus de-acasă? Să fi rămas fecior la plug, Să fi rămas la coasă. Atunci eu nu mai rătăceam Pe-atâtea

Era în miezul zilelor de vară, Și soarele, din drumul lui de pară, Își trimitea săgețile aprinse. Din brâul lui, din haina lui

Era duminica-ntr-amiaza, Noi stam pe prispa strânsi în sfat, Când s-a ivit pe drumul zarii Un om la margine de sat. Din pulberea

Te-am auzit cum hăuleai departe, Înfiorând pădurea-nzăpezită, Bătrâne lup, cu gura istovită, Etern pribeag al câmpurilor moarte, Te-am auzit cum

Duminică. Nu-i nimeni pe alee, Și-n împietrita pace vesperală, Străvechiul parc îmi pare-o catedrală, Altarul ei, un strat de orhidee. Muiat în

..Dar nici că vrei să pleci atunci, Știi că de groaza-nvățăturii Ai prins vreo două nopți întregi Și te-ai ascuns în podul șurii... Câți ani vor

Îmi cântă moartea la fereastră Ca o vecernie-n surdină, Îmi cântă-ncet povestea noastră: Un joc de umbre și lumină. Eu o ascult în noaptea

Departe-as vrea de-aici să vii, In alte lumi senine, In dimineata de Florii Să mă cunun cu tine. Să ne-asezam în sat la noi, S-avem în

Eu ți-am făcut un cântec, o salbă împletită Din umbră și lumină, din patimi și din stele, Iubirea mea păgână pe veci nepovestită, Cu zestrea ei

S-abat mustrări din altă vreme, Din vremea când nu ne știam, Și vin pe nume să mă cheme, Să-mi strige nopțile la geam, Ca o pădure de

Nemângâiete flori bolnave, Voi, albi și galbeni trandafiri, V-a scris o jalnică poveste Ursita nenduratei firi. Cum tresăriți voi când vă

Crai bătrân, pornit spre rugă, Vine-Amurgul de pe munte, Împărțind cernite-odăjdii Brazilor cu bărbi cărunte. Umiliți se-ndoaie brazii, I

Aducerile-aminte, posomorâte urne Ce-nchid cenușa clipei murite pe vecie, Uitate-n țintirimuri cu umbre taciturne, Ce-s mute ziua-ntreagă și

Asculta, copile, ce-mi spune viata: De-a pururi in umbra sa-ti torci al tau gand, Cand simti in pleoapa o lacrim-arzand, Ia seama la vreme si

La geamul meu de lângă lac Se bate apa-n scânduri, La geamul meu de lângă lac Se fac încet și se desfac În mine-atâtea gânduri... Pe rând vin

Trei trandafiri într-un pahar, Trei trandafiri în floare, Curați ca de mărgăritar, Te-au așteptat ieri în zadar Să-i prinzi în

Am fost logodnicul durerii, Cobzarul cu aceleași strune, Ce-și țese cântecu-nvierii Din stihuri de îngropăciune… In noaptea mea

Cărbunii când ți-or arde-n vatră În seri de ani târzii și goi, Tu stând la lespedea de piatră Să te gândești c-am ars și noi... Iar când

Va fi-ntr-o zi de primävarä Cu molcom zvon în zäri albastre, Când poate nimeni n-a mai plânge Farâmitarea tarii noastre. În negura de ani de

Vezi luna-n cingătoarea Aprinsei bolți albastre, Argintul ei tivește Și pragul casei noastre. Și uite,-n clipa asta Eu nu știu ce

Sat din margine de codru, Revărsat sfios în vale, Tot mai jalnic cade-amurgul Peste strașinile tale! Frunza plopilor pe plaiuri, Ochii stelelor

Mor clipe mute, numărate, Acolo-n satul vostru gol, Mor clipe mute numărate, Și-n pacea nopții-nfiorate Același vis vă dă ocol. Vi-l murmură și

Moșneag senin, eu tâmpla ta curată O cer pe veci nădejdii mele pază. Din soarele copilăriei mele Pe fruntea ta mai licărește-o rază. În suflet

Bolnavit de doruri multe, Moare-n geam azi busuiocul. Ni s-a dus in alta tara Amandurora norocul. Si gradina mi-e pustie, Lacramand se stinge

E sărbătoare pe câmpie, și-n suflete e sărbătoare, Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare. Sunt Paștile cele frumoase, și-n

Mândra apelor crăiasă, Ne-ntâlnirăm azi în cale, Eu, cu gândurile mele, Tu, cu valurile tale. Prinși de-o tainică chemare, Ne privim acum

Eu sunt un om fără de țară, Un strop de foc purtat de vânt, Un rob răzleț scăpat din fiară, Cel mai sărac de pe pământ. Eu sunt un mag de legea

Eu vă chem din visuri, Vă cobor din stele, Vă alint în taină, Cântecele mele - Ca-ntr-un cuib, v-adorm în suflet, cântecele mele! Ciripiți

Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă Noroiul prins în putreda-i osândă, Înfrigurata patimilor turmă, Cu chiot lung de-ntrecere

S-abat în vis vedenii de-altădată: Þii minte tu, erau salcâmii-n floare Și satu-ntreg în port de sărbătoare, Când tu te-ai dus, cea mai frumoasă

S-a fost pornit un vânt molatic Să miște papura din baltă, Într-un oftat prelung și sâlnic Gemea tulpina ei înaltă. Călătorea de-atâta

Un gând răzleț îmi spune mie Că-n umbră mai aștept-un val, O mare volbură târzie, Cu chiote de vijelie Să-și ducă clocotu-n Ardeal... Atunci, în

Văzduhul îl despică iarăși sinistrul țipăt de aramă, Pe câmpul blestematei Pajuri un proaspăt regiment se cheamă. Din oceanul plin de lacrimi și

În mine se petrece-o agonie, Ca într-o tristă casă solitară, În sufletu-mi bătut de vijelie Eu văd un om ce-a început să moară... Un cântăreț cu

Fată mare, fată mare, Călătoare printre stele, Vin la tine-n miez de noapte Toate visurile mele. La fereastra ta, șirete, Bat din aripi de

În mine câteodată eu simt: se face noapte, Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă, Strigări necunoscute și cântece și șoapte La casa mea

După plopi cu frunză rară Își desface luna sânul, Vede-arama numărându-și Barbă-Putredă, jupânul. În ajun de miez de noapte Tremură de chiot

Pe boltă stele tremurate purced sfiala să-și aprindă, Și ca o pasăre rănită se zbate biruitul soare; Noi stăm la mal uitați alături, când veșnica

De-o zi-ntreagă plîng alături biata Mura cu fecioru. În bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Laie Chioru. De-nvălire o vecină s-a îndurat cu

I În vremi demult s-a așternut sub glie Și trupul tău și mâna vinovată, Dar Cain, tu, păcătuirii tată, Tot mai răsai și-n vremea mea târzie. Azi

I Iubirea mea-i fărădelege, Cu greu canon în pravilă, Cine-ar putea să mi-o dezlege, Cu cât mai mult mi-o înțelege, Cu-atât îi pune

Eternă mare, ca și-odinioară, Fără hotar și fără de hodină, De întrebări și neastâmpăr plină, Azi goana mea la malul tău coboară. Cu tresăltări

Sub zidul alb al mânăstirii Unde-ai închis un scump noroc, Cu slovele muiate-n foc Þi-ai scris chemările iubirii... Eu le citesc... și dintre

Copilăria mea pierdută Demult, prin rariștea din tei, Și-a dus, cu râsul ei năvalnic, Și-a dus și lacrimile ei... De-atuncea nu mi-s umezi

I Tu n-ai la ușa ta zăvor, Nici lacăt n-ai la tindă, Tu n-ai la ușa ta zăvor Când eu, ca hoții, mă strecor, Și bietul suflet călător, La pragul

De câte ori vremea cu sânge ne-adapă Obida din cronica țării, Aceeași poveste de veci se deygroapă Și strigă în noaptea uitării. Ea spune de

Eu știu un basm de mult uitat C-un cântăreț rătăcitor, Ce strunele și-a încordat Pe rând, la poarta tuturor, Și-n cântecu-i înviforat A

Voi, munților mândri, moșnegi cununați Cu stelele bolții albastre, În leagănul vostru de codri și stânci Dorm toate poveștile noastre. Alături

Mor multe șiraguri de clipe, Și nimeni nu-mi bate la poartră Când vremea-mi așterne pe suflet Cenușa ei aspră și moartă. Vin neguri cu

Se-ndoaie coapsa plopului pe culme Când frunzele de-o nevăzută mână Atinse cad și una câte una, Zburând domol, se spulberă-n țărână. Le văd

Poveste-ntunecată-a pâinii, Nu-i strună să te știe plânge, Căci de durerea ta străveche În suflet cântecul se frânge. Când de strigarea strunei

Biată inimă bolnavă, Făgădău la drum de țară, Cine-și mai aduce-aminte Câți drumeți te cercetară? Tu n-aveai zăvor la tindă, Nici scumpete la

Tu, minunată poezie, Uitatul meu ostrov de flori, Îmi mai deschizi azi poarta mie, Când mă întorc din pribegie, Străin cu pași rătăcitori? Îmi

Te văd atât de bine... Sub plopi cu frunza rară. Tovarăș bun cu Oltul, tu stărui pe cărare, Și cum se țese-amurgul din umbrele de

…Un nou botez, de primenire noua, Dă minții mele altă-nfiripare, Când din înaltul zidurilor negre Coboară glas de binecuvântare. Clopotnița

Într-un amurg primăvăratic, Într-un amurg cu flori de tei, Tu mi-ai trimis întâia rază Din ochii mari și farisei... Eu nu știam unde ți-e

Mai recetesc o pagină bolnavă Din spleen-ul tău încarcerat în rime, În noaptea asta plină de otravă, Când nu mai râd, căci nu mă vede

Plânge-o mierlă-ntr-o răchită La răscruci de Dealu-Mare... Suie-n pas domol răzorul Un voinic pe murg călare... Jos, în smalț de

Am intalnit-o ieri in cale, Sus, la rascruce, langa alun, Nu ne-am vazut de ani de zile Cu fata judelui Zabun. Draguta mea de la podmol, Din

În pacea mută, solitară, Cum stau cu somnul de mă-nșel, Azi pare-o urnă funerară Mansarda vechiului hotel... În bezna nopții fără stele, Eu

Am fost proroc, pe drumul din pustie, Când zilele mureau, nemângâiete... Am fost proroc, izvor de apă vie, Toți m-ați băut, de friguri și de

Când l-au închis după zăbrele Și paznicii l-au petrecut L-au despuiat de toate cele, De tot sărmanul lui avut... L-au dus așa-ntre

Mireasa cerului albastru Își împânzește-n ape chipul, De vraja ei tresare unda Și-nfiorează-se nisipul. S-aștern bobițele de

Sunt oameni toți, și-i plin în lume De vameși și de farisei, Îi văd și nu-nțeleg anume Ce mă mai poartă printre ei. Le ard blesteme ceriul

S-a urnit din pacea morților stăpână, Neagoe-nțeleptul, Neagoe voievod, Și-a sfărâmat azi-noapte, cu domneasca-i mână, Lespedea de piatră,

Stăpâne codru, crai bătrân: Mai ții-le tu minte, oare?... La umbra unui fir de nalbă Plângea o floare de cicoare, Și-un firicel de

Nemărginită bolt-a nopții, Deschide tainica ta carte Și-ascultă-mi glasul zbuciumării Neputincioase și deșarte. Doar mila ta n-o să se

Tu, preacurată rază, ce-ai coborât din stele Să luminezi în noaptea singurătății mele, Ascultă-mi rugăciunea, ce-o gem cu buza arsă: Din

Lăcaș cernit al trecerii eterne, Trist sarcofag al vremii adormite, Tu, jalnică posomorâtă urnă, Ce-aduni cenușa gloriilor stinse - Sub bolta ta

Mai ții tu minte noaptea-ntâie, O noapte umedă, albastră... În pacea ei înfiorată Vorbea numai tăcerea noastră... De-atunci atâtea nopți

Răsună toaca de utrină În pacea unei nopți târzii Și, rând pe rând, câte-un opaiț S-aprinde-n mutele chilii... De glasul ei tresai pe

Tu, răzvrătit potop de sânge, Ce-mi fulgeri tulbure prin vine, Și-n flacăra-ți ce nu se stinge Ești pururea stăpân pe mine; Tu, bl?stem

Vezi, cum trece vremea, Și tu, tot departe, M-am gândit acuma Să-ți trimit o carte. A-nflorit mușcata Din grădina noastră Și-i atât de

Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, În fața strălucirii tale. În drum mi se desfac

Eu sunt un om fără de țară, Un strop de foc purtat de vânt, Un rob răzleț scăpat din fiară, Cel mai sărac de pe pământ. Eu sunt un mag de legea

De-ar fi să-ți împărțești odată Tu bogățiile ce ai, Din toate darurile tale, Þi-aș cere-o lacrimă să-mi dai. Mi-ai da atunci un strop de

Departe-aș vrea de-aici să vii, În alte lumi senine, În dimineața de Florii Să mă cunun cu tine. Să ne-așezăm în sat la noi, S-avem în deal o

Se-ndoaie coapsa plopului pe culme Când frunzele de-o nevăzută mână Atinse cad și una câte una, Zburând domol, se spulberă-n țărână. Le văd

Vezi cum trece vremea, Si tu, tot departe, M-am gandit acuma Sa-ti trimit o carte. A-nflorit muscata Din gradina noastra, Si-i atat de