Străinul
de Octavian Goga(2003)
2 min lectură
Mediu
Era duminica-ntr-amiaza,
Noi stam pe prispa strânsi în sfat,
Când s-a ivit pe drumul zarii
Un om la margine de sat.
Din pulberea învolburata
Abia puteai sa-l deslusesti,
Cu pasii largi grabindu-si mersul,
Venea în hainele-i nemtesti…
La cruce,-n deal, noi îl vazuram
Cum s-a oprit deodata-n pas
Si s-a-nchinat adânc, drumetul
Când a facut în drum popas.
Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,
La zidul zugravit cu sfinti
Si sta cu capul gol, strainul,
În ploaia razelor fierbinti.
Când s-a pornit încet la vale,
Noi ne uitam de la zaplaz
Si nu stiu, ni s-a parut noua,
Dar avea lacrimi în obraz.
Când ne-a ajuns, a dat binete,
Cu glas domol, si-apoi a stat
Si ne-a-ntrebat de sanatate
Si de nevoile din sat.
Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujba
Sa vie-alaturea cu noi,
Si s-a uitat cu-atâta jale
Când a trecut un car cu boi.
Iar la vecernie drumetul
Statea cucernic si supus
Si-a sarutat duios icoana
Cu rastignirea lui Iisus.
Când a plecat, ne-a spus povete
Cu grai înduiosat si blând,
Si ne-ncalzea atâta-n suflet,
Ca lacrimam toti ascultând.
Spunea ca nu-i pacat mai mare
Decât sa-ti lapezi legea ta
Si, vezi, îi tremura cuvântul
Pe buze, când ne cuvânta!
Apoi s-a dus…ne era jale
Când s-a pornit la drum, pe grui…
Dar uite,-n tintirim, pe noapte,
Spun ca vazura umbra lui.
De-atunci tot despre el ni-i vorba,
Si-atât am vrea cu toti sa stim:
Anume lânga care cruce
A-ngenuncheat în tintirim?