Luna-și picură argintul, Tremurându-l pe fereastră; Vede-atâta împăcare Străjuind căsuța noastră. Lângă pat, zâmbind, stă mama, Adormindu-și

Te-am auzit cum hăuleai departe, Înfiorând pădurea-nzăpezită, Bătrâne lup, cu gura istovită, Etern pribeag al câmpurilor moarte, Te-am auzit cum

Eu sunt un om fără de țară, Un strop de foc purtat de vânt, Un rob răzleț scăpat din fiară, Cel mai sărac de pe pământ. Eu sunt un mag de legea

Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă Noroiul prins în putreda-i osândă, Înfrigurata patimilor turmă, Cu chiot lung de-ntrecere

În mine câteodată eu simt: se face noapte, Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă, Strigări necunoscute și cântece și șoapte La casa mea

Eternă mare, ca și-odinioară, Fără hotar și fără de hodină, De întrebări și neastâmpăr plină, Azi goana mea la malul tău coboară. Cu tresăltări

Copilăria mea pierdută Demult, prin rariștea din tei, Și-a dus, cu râsul ei năvalnic, Și-a dus și lacrimile ei... De-atuncea nu mi-s umezi

De câte ori vremea cu sânge ne-adapă Obida din cronica țării, Aceeași poveste de veci se deygroapă Și strigă în noaptea uitării. Ea spune de

Voi, munților mândri, moșnegi cununați Cu stelele bolții albastre, În leagănul vostru de codri și stânci Dorm toate poveștile noastre. Alături

Mor multe șiraguri de clipe, Și nimeni nu-mi bate la poartră Când vremea-mi așterne pe suflet Cenușa ei aspră și moartă. Vin neguri cu

Tu, minunată poezie, Uitatul meu ostrov de flori, Îmi mai deschizi azi poarta mie, Când mă întorc din pribegie, Străin cu pași rătăcitori? Îmi

Într-un amurg primăvăratic, Într-un amurg cu flori de tei, Tu mi-ai trimis întâia rază Din ochii mari și farisei... Eu nu știam unde ți-e

Mai recetesc o pagină bolnavă Din spleen-ul tău încarcerat în rime, În noaptea asta plină de otravă, Când nu mai râd, căci nu mă vede

Plânge-o mierlă-ntr-o răchită La răscruci de Dealu-Mare... Suie-n pas domol răzorul Un voinic pe murg călare... Jos, în smalț de

În pacea mută, solitară, Cum stau cu somnul de mă-nșel, Azi pare-o urnă funerară Mansarda vechiului hotel... În bezna nopții fără stele, Eu

Am fost proroc, pe drumul din pustie, Când zilele mureau, nemângâiete... Am fost proroc, izvor de apă vie, Toți m-ați băut, de friguri și de

Sunt oameni toți, și-i plin în lume De vameși și de farisei, Îi văd și nu-nțeleg anume Ce mă mai poartă printre ei. Le ard blesteme ceriul

S-a urnit din pacea morților stăpână, Neagoe-nțeleptul, Neagoe voievod, Și-a sfărâmat azi-noapte, cu domneasca-i mână, Lespedea de piatră,

Lăcaș cernit al trecerii eterne, Trist sarcofag al vremii adormite, Tu, jalnică posomorâtă urnă, Ce-aduni cenușa gloriilor stinse - Sub bolta ta

Mai ții tu minte noaptea-ntâie, O noapte umedă, albastră... În pacea ei înfiorată Vorbea numai tăcerea noastră... De-atunci atâtea nopți

Tu, răzvrătit potop de sânge, Ce-mi fulgeri tulbure prin vine, Și-n flacăra-ți ce nu se stinge Ești pururea stăpân pe mine; Tu, bl?stem

Eu sunt un om fără de țară, Un strop de foc purtat de vânt, Un rob răzleț scăpat din fiară, Cel mai sărac de pe pământ. Eu sunt un mag de legea

De-ar fi să-ți împărțești odată Tu bogățiile ce ai, Din toate darurile tale, Þi-aș cere-o lacrimă să-mi dai. Mi-ai da atunci un strop de

Departe-aș vrea de-aici să vii, În alte lumi senine, În dimineața de Florii Să mă cunun cu tine. Să ne-așezăm în sat la noi, S-avem în deal o