Văl de brumă argintie Mi-a împodobit grădina Firelor de lămâiță Li se uscă rădăcina. Peste creștet de dumbravă Norii suri își poartă

La noi sunt codri verzi de brad Si campuri de matasa, La noi atatia fluturi sunt Si-atata jale-n casa. Privighetori din alte tari Vin doina să

Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, In fața strălucirii tale. In drum mi se desfac

O doină plânge sus pe culme, Din fluier unde limpezi cad, Și legănate lin s-afundă În pacea cordilor de brad... Cântare, meșteră

La voi aleargă totdeauna Truditu-mi suflet să se-nchine; Voi singuri străjuiți altarul Nădejdii noastre de mai bine. Al vostru-i plânsul strunei

Coboară toamna-ncet din slavă, Năframa galbenă-i răsare Și peste vârfuri de dumbravă Îi flutură departe-n zare. Atât de jalnic geme vântul, Cum

Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe câmpuri Pleacă fruntea-ngândurată. Zarea-și picură argintul Pe ovezele de

Când, tremurându-și jalea și sfiala, Un cânt pribeag îmbrățișează firea, Și-un trandafir crescut în umbră moare, Și soare nu-i să-i plângă

Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă... Patru inși la popa-n casă țin azi sfat de vreme lungă. Într-un sfeșnic ard pe masă două

Dragi copii din țara asta, Vă mirați voi cum se poate, Moș Crăciun, din cer de-acolo, Să le știe toate, toate. Uite cum: Vă spune

I Sus la cârciumă-n Dealu-Mare De trei zile țin soboru... De trei zile beau și-mi zice Din lăută Laie Chioru! De trei zile, măi copile! Doru-i

Din mesteacănul de-afară Foi îngălbenite curg, Când cernindu-și pânza rară Cade vânătul amurg. Frate bun mi-a fost copacul Cu podoaba lui de

Luna-și picură argintul, Tremurându-l pe fereastră; Vede-atâta împăcare Străjuind căsuța noastră. Lângă pat, zâmbind, stă mama, Adormindu-și

De-ar fi să-ți împărțești odată Tu bogățiile ce ai, Din toate darurile tale, Þi-aș cere-o lacrimă să-mi dai. Mi-ai da atunci un strop de

Mult iscusita vremii slovă Nu spune clipa milostivă Ce ne-a-nfrățit pe veci necazul Și veselia deopotrivă... Mărită fie dimineața Ce-a săvârșit

Abia ne-am revăzut o clipă Și iar ne-a despărțit talazul Pândea din umbră nenorocul Când tu-mi încolăceai grumazul. Dar revederea noastră

Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul din dumbravă, Pleoapa soarele-și închide Sus, pe-o căpiță de otavă. Norodul a cuprins podmolul Lângă

Nu ti-a fost dat să vezi vreodata, Când toamna palida coboara, Intr-o gradina despoiata, O ramura intirziata Ce-a inflorit a doua oara? Nu

De ce m-ați dus de lângă voi, De ce m-ați dus de-acasă? Să fi rămas fecior la plug, Să fi rămas la coasă. Atunci eu nu mai rătăceam Pe-atâtea

Era în miezul zilelor de vară, Și soarele, din drumul lui de pară, Își trimitea săgețile aprinse. Din brâul lui, din haina lui

Era duminica-ntr-amiaza, Noi stam pe prispa strânsi în sfat, Când s-a ivit pe drumul zarii Un om la margine de sat. Din pulberea

Te-am auzit cum hăuleai departe, Înfiorând pădurea-nzăpezită, Bătrâne lup, cu gura istovită, Etern pribeag al câmpurilor moarte, Te-am auzit cum

Duminică. Nu-i nimeni pe alee, Și-n împietrita pace vesperală, Străvechiul parc îmi pare-o catedrală, Altarul ei, un strat de orhidee. Muiat în

..Dar nici că vrei să pleci atunci, Știi că de groaza-nvățăturii Ai prins vreo două nopți întregi Și te-ai ascuns în podul șurii... Câți ani vor