A murit...
de Octavian Goga(2003)
2 min lectură
Mediu
De-o zi-ntreagă plîng alături biata Mura cu fecioru.
În bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Laie Chioru.
De-nvălire o vecină s-a îndurat cu două straie,
Și drept pernă, o desagă a umplut Mura cu paie.
L-a legat pe sub bărbie cu năframa de mătasă,
O scumpete pusă-n ladă de pe cînd era mireasă.
Busuioc și izmă creață a adus cumătra dar,
Iar pe buzele-nnegrite a pus Mura un creițar.
Într-un ciob zăcuse banul, în firidă, la o parte,
Nu mai umblă azi, și Mura de păcat se teme foarte...
Între foi de nuc, alături, lîngă fruntea lui de ceară,
Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară.
Doi cărbuni sfiala-și scapăt’ , adormind sub pirostrii,
Întunericul coboară prin ferestrele pustii...
Mura stă pe fața vetrii și-i cad lacrimi în cenușe...
Leneș scîrțîie țîțîna ruginită de la ușe.
Se ivește-n prag copila judelui Zăbun, cea mare,
Și din mîneca cămășii scoate-ncet o lumînare.
Cruce-și face – o aprinde... Tremurînd, para gălbuie
Nu se-ndeamnă de sfială, cît pe-aci era s-apuie...
- Nu mai plînge, Mură, leică, zice fata lăcrămînd.
Mura stă cu fața stinsă și răzleț o paște-un gînd:
Ce viață fără milă... Lîngă mort, la căpătîi,
I-a fost dat să ardă-n casă lumînarea cea dintîi...