Cain
de Octavian Goga(2005)
2 min lectură
Mediu
I
În vremi demult s-a așternut sub glie
Și trupul tău și mâna vinovată,
Dar Cain, tu, păcătuirii tată,
Tot mai răsai și-n vremea mea târzie.
Azi crește iarba proaspătă, curată
Pe groapa ta de veșnică urgie,
Păcatul însă pururi reînvie,
Nu l-a primit țărâna-nfiorată...
El s-a-mpărțit în largul lumii noastre,
Se zbuciumă neadormit în fire
Pe plaiuri verzi, pe stâncile sihastre.
Noi îi simțim ispita-nfrigurată -
Nepoți ai tăi, părtași în moștenire.
Purtăm în suflet zestrea blestemată!
II
Simțeam de mult suflarea de otravă
Cum doarme-n pieptul fraților de-o mamă,
Cum din cetăți cu turnul de aramă
Purcede-n lunci și-n creștet de dumbravă.
Vedeam cum duhul negru se destramă,
Mă îneca funinginea grozavă
Și deslușeam clocotitoarea lavă
Cum se-nfiripă nebăbgată-n seamă.
Tu, frate rău, cu inima flămândă!
Când Aveli mii cerșetoreau iertare,
Nu te-ai oprit în drumul de osândă!
Păcatul tău și-a întețit avântul
Și n-a avut nici milă, nici mustrare,
Când otrăveai în urma ta pământul!
III
Azi s-a aprins oceanul tău de ură,
Azi limbi de foc despică aurora
Pierzarea astăzi își întinde hora
Și despletită urlă-n bătătură.
S-a început războiul tuturora,
Azi strig-acei ce mii de ani tăcură,
Dezlănțuita patimii arsură
Azi prăpădește-n trăsnete Gomora.
Bieți munți bătrâni! Voi gemeți azi de jale...
De-atâtea ori v-aș fi mutat din cale,
Voi, stavila atâtor visuri moarte!
V-aș prăvăli azi munte peste munte,
Între pământ și cer v-aș face punte,
Să n-aud plânsul fraților departe!