Nichita Stănescu›Poezii

E o intamplare a fiintei mele: si-atunci, fericirea dinlauntrul meu e mai puternica decat mine, decat oasele mele, pe care mi le scrasnesti

N-am fost supărat niciodată pe mere că sunt mere, pe frunze că sunt frunze, pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări. Dar merele,

Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri, schimb verdele pe galben și mă las pierit de toamnă. În numele pietrelor trăiesc și mă las cubic

Învins în afară, Evul mediu s-a retras în chiliile roșii și albe ale sîngelui meu. În catedrala cu pereți pulsînd, s-a retras, zvîrlind și

Scoate-mi pielea de pe mine poate vrei o amfora, poate vrei sa bei dulbine Doamna Verde Camfora. Poate ca le este sete ale dumneavoastror

Pe campu-nghetat caii mureau, cate unul, in picioare, cu ochii deschisi, de piatra. Vantul ii rasturna pe rand, cate unul, bubuiau pe rand, cate

Incet, sub pașii ceasului venit, se sterge, sur, noptirea-albastră ...și tot mai e ceva neîmplinit și singur, în iubirea noastră... Poate

Mă cârpesc cu vorbe, cu substantive, îmi cos rana cu un verb. Nobile paleative de serv. Iți scriu cu trupul meu viața și mersul stelelor ți-l

Ah, n-o să știe nimeni gingașa pricină a cireșului profunda pricină a stejarului cauza ochilor mei. Ah, n-o să știe nimeni zburata pricină a

Toata frunza-mi zice lotru c-am furat un ram din codru... Câmpu-i nins și tot mi-aș duce dorurile-n el, năuce, dară nopțile-nstelate i le ține

Vaselica din Socoli Suferă de șapte boli; una-n suflet, trei în ea; și-alte trei la bidinea, c-a făcut amor pe bani cu lichele și

Timpul, boșorog milog (coșcovit de-un veac să fie) înșirând printre gingie sfinții după catalog Ochii, doi, sub zbârci năuci, curg sub

O, au rupt în aripi pânza de paing tulburând aeve liniștea cu stele ce se-aprind o clipă și apoi se sting printre-atâtea păsări, fâlfâind

Acest blând și plin de spirit popor, nu-și ține arma pentru omor Această inimă de foc și de miere nu-și ține sabia pentru tăiere Această

Fiecărui pas al tău I se cade o caleașcă. N-a căzut de mult o pleașcă așa grea pe capul meu! Colțul străzii dacă-l dai, ai și nimerit în

Ca și cum un tăiș superior mi-ar fi despărțit norii de vârfurile munților, așa se zbate trupul meu uriaș, decapitat, lăsându-și pe cer capul

Nu mai dași pe la icoane, d-aia te-ai pierdut, Ioane... Singur ți-ai făcut dreptate cu cuțitul pe la spate, de-ai belit la drumul mare, cum

Din punctul de vedere-al copacilor, soarele-i o dunga de caldura, oamenii- o emotie coplesitoare... Ei sunt niste fructe plimbatoare ale unui

Ploua infernal, si noi ne iubeam prin mansarde. Prin cerul ferestrei, oval, norii curgeau in luna lui Marte. Peretii odaii erau nelinistiti,

a era frumoasa ca umbra unei idei, -- a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatra proaspat sparta a strigat dintr-o limba moarta. Ea nu avea

Bătură în zăpadă lupii cu pas înfipt, talanți și rupii în ceasul ăsta, când nu știe noptirea-n crenge să se împle Imi urlă lupii-ncinși sub

Cuvântul moare în tăcere Se sbate înjunghiat de vis și vrea bacșiș și vrea durere, și-ntinde pumnul drept, deschis Atâta aur pe icoane prea

Pot să fiu uitat, pentru că nu țin la brațe, pot să-mi lipsească. Pot fi părăsit, pentru că nu-mi iubesc picioarele, pot merge și cu aerul.

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete. Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți. El a întins spre mine o ramură ca un