A patra elegie
de Nichita Stănescu(2005)
2 min lectură
Mediu
Învins în afară,
Evul mediu s-a retras în chiliile
roșii și albe ale sîngelui meu.
În catedrala cu pereți pulsînd, s-a retras,
zvîrlind și absorbind credincioșii întruna,
într-un circuit absurd,
printr-o zonă absurdă,
hrănindu-se cu mari bucăți de lună,
în dorința lui de-a exista
mușcîndu-le pe furiș, noaptea,
cînd ochii lumii dorm
șinumai dinții celor care vorbesc prin somn
se zăresc în întuneric,
asemenea unei ploi de meteoriți
strălucitori,
urcînd și coborînd ritmic.
Învins în afară,
Evul mediu s-a retras în mine
și
propriul meu trup nu
mă mai înțelege
și
propriul meu trup mă urăște,
ca să poată exista mai departe
mă urăște.
Astfel,
el se grăbește să se prăbușească
în somn,
seară de seară;
și iarna
din ce în ce mai puternic se înconjoară
cu straturi de gheață,
cutremurîndu-se și izbindu-mă și
scufundîndu-mă adînc în el însuși,
voind
să mă ucidă ca să poată fi liber
și neucigîndu-mă
ca să poată fi totuși trăit de cineva.
II
Dar peste tot în mine sunt ruguri
în așteptare,
și ample, întunecoase procesiuni
cu o aură de durere.
Durere a ruperii-n două a lumii,
ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.
Durere a ruperii-n două a sunetelor
lumii,
ca să-mi lovească timpanele, două.
Durere aruperii-n două
a mirosurilor lumii,
ca să-mi atingă nările, două.
Și tu, o, tu, refacere-n interior,
tu, potrivire de jumătăți, aidoma
îmbrățișării bărbatului cu femeia sa,
o, tu, și tu, și tu, și tu,
izbire solemnă
a jumătăților rupte,
cu flacără înceată, atît de înceată,
încît ține aproape o viață
ridicarea ei,
aprinderea rugurilor, așteptata,
provestita, salvatoarea
aprindere-a rugurilor.