Nichita Stănescu›Poezii

Se dizolvă în mine, încet, chipul tău, de piatră solubilă o, tu, dansând un menuet, pururea nubilă Mă vor bea cândva, zeii și vor simți în

Sunt urma trecerii tatălui meu, pe pământ, semnul pe care l-a lăsat lumina pe întuneric, starea de a fi fost, a secundei, după ce a

M-aș înveli cu cerul și aș dormi dus, dar piroanele stelelor mă fac Isus. M-aș preface mort, cum munții se prefac, năvălitor în lume și

Acasa nimanuia mi-am culcat fluturele si paianjenul. Nu va mai inmultiti, - am strigat la ei, hraniti-va cu raze! Fluture

Am început să înțeleg cîte ceva din ceea ce știu: În mine e un ochi înlăuntrul meu. Pînă nu-mi zdrențuiesc trupul în planete, el nu-mi va

Ea s-a îmbolnăvit de aer exact în aceeași secundă când eu m-am umplut de bube. Ea era foarte palidă cuprinsă de febra stelei polare. Eu tocmai

Până când și mirosul nu e altceva decât o lume locuită de ființe repezi, până când și auzul are locuitorii lui sufocați unul într-altul ! Până

Tu ai un fel de paradis al tău în care nu se spun cuvinte. Uneori se mișcă dintr-un braț și câteva frunze îți cad inainte. Cu ovalul feței se stă

Mă las locuit de o impresie sumară beată poate. Aseară desigur, aseară erau cu mine amintirile toate. Circulă dragă, i-am spus. Aceasta e

Desigur m-ai greșit c-un ochi mai mult lăsat la mine-n întunerec de văd cu el de mai demult cuvântul greu cu care ferec... Ei da, din când în

Ce putine sunt ale noastre din noi si cat de putina de murdarie, dezesperanta, Doamne, este in

Cu amurgul, ai căzut din crengi ca un măr copacii s-au prăbușit peste umbrele lor Peste tot e numai pământ și pământ și pământ Gândul nu mă mai

Și așa; mă suge cuvântul, și așa; mă mușcă litera \"A\". Eu sunt pământul, pământul vorbirii cuiva. Și așa; mă mușcă litera \"E\". Sărat cum

Când mă obosesc îți spun, mi-a zis fierul după ce dus prin mine ca prin fum a ajuns la unsprece. N-am văzut vr-odată-o cifră ca să fie

Ploua liniștit peste Ploiești și-n cartierele mărginașe casele își schimbau locul între ele Ai deschis o fereastră, acoperind cu scârșâitul ei

Când ea surâdea din colțul buzelor ei, cădeau capete retezate de morți văzuți de la distanță. Un nelămurit miros de gutui mă-nstrăina de taina

S-a pus la îndoială piatra ca vorbire. Au zis de fluture că este o respirare, – de cartof, de porumb și de prună, strigăt de nefiind,

Ea stă plictisită și foarte frumoasă părul ei negru este supărat mâna ei luminoasă demult m-a uitat- demult s-a uitat și pe sine cum atârnă pe

E o întâmplare a ființei mele și atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâșnești într-o

Nu mai dași pe la icoane, d-aia te-ai pierdut, Ioane ... Singur ți-ai făcut dreptate cu cuțitul pe la spate, de-ai belit la drumul mare, cum

Eu te vad prntru ca exista vedere, te aud pentru ca exista cantec, te miros pentru ca exista flori, te imbratisez pentru ca exista brate

N-ai să vii și n-ai să morți N-ai să șapte între sorți N-ai să iarnă, primăvară N-ai să doamnă, domnișoară. Pe fundalul cel albastru din al

Nu mai palpaie nici o pasare, nici o stea Cerul a obosit deasupra ta Hai, Nichita, strange-ți pleoapa de pleoapa, strange-le Amurgul curge pe

Mâinile mele sunt îndrăgostite, vai, gura mea iubește, și iată, m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de mine, încât abia pot merge