Elogiu
de Nichita Stănescu(2009)
1 min lectură
Mediu
Până când și mirosul nu e altceva decât o lume
locuită de ființe repezi,
până când și auzul are
locuitorii lui sufocați
unul într-altul !
Până când și culoarea albastră
are o capitală a ei,
unde mișună ai albastrului
viețuitori, înghesuiți unul într-altul.
N-am unde să mor.
Îmi trag sufletul, până când
și în suflet există o populație
a amintirilor.
Cosmosul rânjește.
Până când și în rânjetul lui,
sunt războaie și păci
ale ființelor din rânjet.
Mai repede, mai încet.
În mai repede sunt migrații.
În mai încet sunt palate.
Aici, una peste alta,
una lângă alta,
una îndărătul alteia,
sunt ființe gravide de ființe.
N-am unde să mor.
Moartea este populată de ființe.
Peste tot sunt ființe.
Unele se scurg repede,
altele se scurg încet.
Gândesc un loc pustiu,
dar pustiul
e plin de ființe pustii.
Frunzele sunt pline de ființe înfiorate.
Privirile pline de ființe polare.
Lumina de ființe luminoase.