Nichita Stănescu›Poezii

Să descălecăm, degeaba fugărim cărarea moartă Înspumată e zabaua ca la drumul cel dintîi Iarăși ne-au furat amurgul, curcubeul viu ce

Eu te-am rupt pe tine din aer, zeitate melodioasă, subțire, ca să-mi trec inelul brațului meu în jurul mijlocului tău nervos, ca un deget. O,

La început când încă mai purtam pe suflet coaja de var a sufletului credeam și speram iubind să fiu iubit. Mai târziu când dădeam din trup ca

Orele plutesc pe langa umarul tau, sfere-albastre,si-ntre ele e Saturn. Si cum se duc,se micsoreaza mai inserat si mai nocturn. Nu-mi pare

Îți știu toate timpurile, toate mișcările, toate parfumurile, și umbra ta, și tăcerile tale, și sânul tău ce

Ma spal pe fata cu sufletul unei pietre pe maini ma spal cu nisip. Imi lipesc de inima fata traita si singuratica a bolnavului N-au

Stau și ucid în liniște, ființele rezistente ale melancoliei Pe lupi mai întîi, apoi duhul albastru, pe jederi mai întîi, apoi mistreții

La smarald sunt dus, pe brânci, fiindcă-i place ei smaraldul cel cu-nverzituri adânci pentru unul, pentru altul. na, îmi zise ochiul ei cu

Foaie verde fir lalele din puzderia de stele Galaxii, cuvant, luceafar, bolovani cu pieptul teafar, inima in piept bolnav sta luceafarul

Despre patrie se pot spune cuvinte scrise cu coltul inimii noastre suspendate in aer,albe spume ale marii acesteia,albastre. O,doar pentru

Dacă te strâng, rămâne luna mereu pe sub tavanul stins. Secunda, ora, ziua, săptămâna îmi flutură de brațu-ntins. Tu taci și lași să fie

Se-azvârleau copacii în ei înșiși se-auzea cum scoarța se strâmta, între rădăcini, desigur, se făcuse loc să-ncapă cine vrea. Eu duceam piei

Cea mai mare raceala tot mai are un tu in mijlocul ei, dupa cum focul cel mai mistuitor se ridica din gura unui lemn Chiar si dezesperarea poarta

El e cu mult mai înțelegător și mai rece decît noi. Faptul că sîntem amîndoi iubindu-ne și faptul că mai știe că noi ne iubim și ne înconjoară e

Doamne, facă-se voia ta, ființându-mă sau neființându-mă. Dă-mi, doamne, păr de aur! Și sprâncene de aur! Te rog eu! Te rog eu! Te rog eu!

Ca să ștergem faptul că ne-am strâns în brațe Vom trăi noi alte vieți Viața scândurii, moartea pomului... Ca să ștergem

burează cu lapți peste icre aproape de țărm, printre pietrele păroase peștii dansează, dansează. să nu te azvârli în mare noaptea aceasta! ea e

La început când încă mai purtam pe suflet coaja de var a sufletului credeam și speram iubind să fiu iubit. Mai târziu

mă uitam în spate absent la nu știu ce desigur, în spatele meu ningea. o fugă de iepuri lăsase urme pe câmp. fără de arme fiind, Doamne, cum

Mă culcasem lângă glasul tău. Era tare bine acolo și sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Poate ceva despre

Parcă dormim și visăm, îmi spuse ea, și eu am crezut-o, parcă devenea mai grea sau mai ușoară după voie asemenea păsărilor în zbor. Alergam în

Inima fii simpla ca moartea Lucrurile simple nu se pot dovedi si sint atitia morti in jur...

Tu plutești ca un vis de noapte deasupra sufletului meu. Îți sprijini tâmpla de inima mea, ca de o piatră roșie, și aștepți să-ți spun

Tu ai un fel de paradis al tău în care nu se spun cuvinte. Uneori se miscă dintr-un braț și câteva frunze îți cad înainte. Cu ovalul feței să