* * *
de Nichita Stănescu(2006)
1 min lectură
Mediu
Eu te-am rupt pe tine din aer,
zeitate melodioasă, subțire,
ca să-mi trec inelul brațului meu
în jurul mijlocului tău nervos, ca un deget.
O, revărsare de mirosuri suave;
alergare de iepuri; albine de ziuă;
lină topire de lumi a gheții!
Alunecare a pletelor, geamănă
cu singurătatea neagră a pământului...
Nu te voi învăța niciodată
nici un cuvânt din limba după-amiezelor.
Nu-ți voi destăinui niciodată
nici un adevăr al nemișcărilor.
Rămâi deci cu mine, rămâi,
întruna curgând peste bolovanii albaștri
ai ochilor,
pe sub sălciile arămite de toamnă
ale coastelor,
și-adormi tu, adormi
sub cortul șuierător al trupului meu
visând că ești trează.