Nichita Stănescu›Poezii

Înger? Înger... Nu, nu e bine! Va să zică, de la început! Înger? Nu, nu e bine înger! Va să zică, adică nu culoare nu auz, nu miros,

Eu aș putea s-o omor cu o singură lovitură. Ea râde spre mine, ea surâde. Ea ridică spre ochii mei ochii ei strălucitori. Ea întinde mâna spre

Atât de mândru ea mergea și-atât de galeș, singuratic. Vedere mult prea mult avea albastru ochi al meu apatic. Atât de tandru mirosea când nara

Eu sunt un mijloc de transport, un fel de targă de carne pe care pietrele mari ale piramidei rănite la colțuri și pe suprafețe sunt duse spre

Mie însumi îmi sunt un cal troian. Propriul meu umăr îmi cucerește propriul meu umăr, propriul meu ochi se jefuiește pe sine. Bătăile inimii

Căzusem strâmb cu verbul peste orizont că l-am făcut să fie-n două, ca bucile unui copil de înger pe mare-atunci când plouă. Ce ploaie mai ploua

Ce mână de om rău am putut să am de i-am îndoit clonțul certător al vulturului! Ce nemiloasă putere avui ca să-mi sărbătoresc

Zăpadă usturătoare și tăioasă tu să-mi fii piele peste carne; gheață lucidă, friguroasă, schelet să-mi fie, dă-mi-o doamne. Ah, dă îngheț sub

Patru sori de abur alb se desfăceau pe cerul nopții, brațele mi-erau atrase către ei. Tu stăteai pe-un bulgăr mare de zăpadă verde, pletele

Ochi mare, nu te vezi decât tu, noi suntem imagini rapide curbându-ne, atunci, acu, și rupți ca raza în lichide. Alunecăm pe emisfera

Își lăsase atâta de repede ochii în jos, ca pe două satâre ascuțite și sclipind, tăind gâturile vulturului bicefal și ierbos, în sânge lăsându-l

Eu construiesc misterul nu îl admir. Fac cărămidă pentru zid de casă cuvântul care-l zic e pus pe masă și de mâncare este Când fi-vor să mă

Ea se hrănește din privirile fixe ca să poată exista, și, când ochii se-nchid, se adapă din întunericul eliberat de polii asurzitori ai

Pâlnie imensă de trupuri, în mișcare, trupuri de oameni, trunchiuri de arbori, trupuri de cai. Pâlnie imensă, hohotitoare prin care soarele-l

Mamă, de ce naști un bătrân? De ce naști tu numai toamnă și numai iarnă?! De ce mi se face frig de zăpadă, mamă, când sunt un murdar? Încă

Fiarele înainte de zori își scutură de pe sine tandrele putori, damfurile, izurile, pătratele, prismele. Răsare obișnuința, legea,

Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal, și stam în iarbă înroșit, ca o făptură de oval și de furnici călătorit. Durerea mea era un principat, o țară

La început generalul numit în limba latină Imperator mai apoi, căpitanii numiți în limba latină centurioni după ei rănile în defilare după

Mă uit în ochii tăi și îți spun: în curând vom da naștere unui copac dureros și verde, dureros și verde. Continuăm? -Continuăm! Îți pun o

Tată vitreg sunt poeziei și văr prin alianță cu steaua polară. Nenorocitul de mine ca un plebeu am intrat în această nobilă familie, ca un

Eroarea e proaspătă ca un copil și neîncăpătoare în făptura lui. E crudă, ca iarba în încolțire și viguroasă ca duhul subțiorii de

Ochii mei nu mai plângeau cu lacrimi ci cu ochi, - orbitele mele nășteau întruna ochi, - ca să mă liniștesc, de-aș putea să mă liniștesc. Ah,

De bună seamă și tu ai zis de mine că eu sunt pion din pricina regalității mele că în final în aut eu pot să fiu încoronat justificând orice

Ce-ar fi să destupăm iepurele cum destupăm sticla să turnăm în pahare iepurele roșu. Ce-ar fi să destupăm copacul și să lăsăm să curgă pe jos