Nichita Stănescu›Poezii

Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul și-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se și pe caprele negre de stâncă înecându-se în moalele

Dus aici bețiv opal lapovițe bici asud. Dur, o vietate cal- la cetate: ivor ud. (Citind versurile două câte două, de la coadă la cap, se va

Într-o mare de plasmă se balansează o pasăre. Ea care este a aerului, - acum în altă stare, în altă culoare, în altă mișcare,-acum trebuie să

Eu știu că duritatea gândirii în idei nu stă într-o înjurătură, nici în scârbosul spus al vorbei. Mi-e foarte greu să scutur de pe mine cuvintele

Ochiul se face frumos sau urât de după ideea de dedesupt. Timpul se face de semizeu dacă \"tu\" îl iubește pe \"eu\". Se întomnează, cad

Stăteam cu laba obosită pe rana unui iepure, îmi mirosea a înserare a vieții. Ca într-o oglindă în soare mă uitam și coama lungă mă ședea peste

Mai stau o înserare, ca să văd, umbră din umbră cum se lasă, cum al luminii văzătoare, dur prăpăd devine de din ce în ce mai moale, cum se

Ne bucurăm pentru că bate vântul, aerul repede, copil, copilule, dragule, existență... Din nenimica vieții noastre înflorim un mit, o caretă, un

Aș sta încins la șoldul tău sabie scurtă, netocită sau mult mai bine ar fi să-mi fie rău cu fruntea între sânii tăi, iubită. Acoperit de răni

Se liniștiseră copacii și zâmbeau și surâdeau spre mine, iar eu știam: în curând ei or să moară. Se liniștise vrabia din gând și-mi ciugulea

Care, cum a rostit cuvântul, a dispărut cu noapte și vântul iar ochilor le-a mai rămas să vadă doar urmele lor umede în zăpadă. Unde s-au

Când văz cum trece păsăretul triunghiular și fâlfâind și-auz cum urlă lin gornetul lehuz, un aer trimbulind și vechii prieteni nu mai

M-am însingurat pentru că am simțit că tu nu mă mai iubești,- lacrima mamei mele de gheață era,- stăteam și rânjeam și o rugam să plângă, dar

Cuvântul este un cap fără de craniu,- un cimitir fără de morți. Ah, Doamne, ce straniu mi-ai părut tu că poți, un înțeles făr`de-nțelegere, un

Ce fel de tren marfar ești tu dacă ți-e trupul meu șină de carne; Cel fel de măr ești tu dacă ți-e ramură viața mea? Eu locuiesc într-un

Au fost oameni mulți cu dulăi și cu care; o știu după urmele mute din drum. Þărâna-i crăpată de arșiți stelare Și munții ridică șuvițe de

Iarna a prins în suflete altoi. Ne e frig; și pădurile cad peste noi! Iată pe dricul săniei abia încap șase- șapte coceni, cap la cap Dar

Daimonul meu vine de departe în gazda făpturii mele, eu știu când vine căci mă izbește cu ploi de stele, îmi umflă gleznele, țiitoarele

Urăsc orice piatră și invidiez orice bucată de materie; n-apuc să mor și înviez și mi-e urât și mă sperie liniștea sinelui lor strâns cu însuși

Stârneam și înnebuneam vulturoaica, mort de oboseală, cățărat pe pisc, în loc să găsesc nori, crivățe, stele albastre, am găsit-o pe vulturoaică

Când m-am trezit din somn, cu dalta îmi cioplea genunchiul o durere rotunjită, sferică și foarte mare. O altă daltă îmi cioplea tot începutul ca

Ce faci acolo, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine, ce faci tu acolo? Capcane, nu vezi, eu fac capcane! Lețuri pregătesc și lanțuri

Își încurcase între coastele mele aripa un vultur care credea că el cântă. Mi-a dat sângele pe gură iar ochiul mi-era o băltoacă. -Nu, am

Numai o idee rece se cuprinde de cârcei, numai șapte, opt și zece n-are urmă-n ochii mei. E privirea dinlăuntru gălbinoasă ca și untul și