Nod 28
de Nichita Stănescu(2009)
1 min lectură
Mediu
Daimonul meu vine de departe
în gazda făpturii mele,
eu știu când vine căci mă izbește
cu ploi de stele,
îmi umflă gleznele, țiitoarele mersului,
îmi pâlpâie inima ca pe o flacără,
îmi usucă limba ca pe un deșert sălbatic
pe care numai leul din leoaică se adapă,
îmi spulberă ochii ca pe două spurcăciuni ale vederii,
se șterge el cu sprâncenele mele,
îmi pune el cuvântul lui în creierul meu,
albindu-l cum cerul le-a albit pe stele
și uită să spună de ce a venit
și pleacă mai falnic decât tot universul
și mie îmi lasă ca amintire doar versul
și cuvântul aurit
și se duce și mă lasă
și de mine nici că-i pasă,
de mine care-i sunt casă,
bărbat țeapăn și zâmbit!