Nichita Stănescu›Poezii

Albastru cu cap încoronat, cu albastru tăiș fulgerător, pe albastru l-a decapitat peste nor, sub nor. Albastru fără cap, a căzut, nu el

Eu nu te văd, ci te imaginez într-una și nu te aud, ci te murmur, te cânt Te-mpodobesc pe tine stăpână, stăpâna vieții mele și vieții lui

Vioară sunt învinșii și copii cu sunet dureros de dulce când morții vin ca vii pe viață să se culce. Pat dublu ca și doi și tu întunecare de

Stăteau cu maxilarele deschise și pline de pământ, chiar și rădăcina ierbii le trecea prin coaste Această neînvingătoare oaste cândva-și zisese

Înconjurare de nori, papilă vehementă. Tu care guști osul proștilor, praștie corosivă, inimă în pușca oștilor. Os ca o țeavă, urlând \"O\" -

Când văd limacșii mi se face scârbă. Desigur, când mă vede zeul se-acoperă cu bolta hârbă ferindu-și iambul și troheul. Dar când îl vede și pre

Mă învelesc de frig într-o speranță cum se-nvelește soba nou zidită în reliefuri de faianță cu focul pururi logodită Nu pune mâna peste mine

Tu nu ești. Eu nu sunt. Aer și pământ. M-aș înclina, te-ai retrage în beregata unui leu care rage. Ah, ținându-ne de mână, - suavă și fără de

Mersul tău tulburător ca o amintire a adevărului se desparte de mine în această mare piață pustie; numai eu și miezul nopții bătem din inimă, un

Ciolănoasă-mi stă vederea ca și cum ar îngheța o ninsoare pe puterea doamnă, doar a dumneata Dacă mergi se mișcă lumea dacă stai se naște

Se înființează osul regelui. Se înființează locul ochiului. Ninge, Doamne, ai tu curajul cât ești de mare, să calci pe zăpadă? Noi stăm întinși

Bere neagră și grețoasă și ghețoasă și mai jos tavanul tras de fum și podeaua mesii, foarte joasă, și-un alaltăieri fiind acum. Din departe se

Lovit e zeul, trist, și urlă El are multe brațe, însă, picioare numai două. Urletul zeului nu este urlet decât atâta vreme cât e țeapăn și

E vederea ta o muscă și auzul meu pitic Inima îmi e moluscă tu, nimic Mă usuc pe plaja minții cum de aer o icoană cum odinioară

Las să plece damful cel al respirării și scuipatul clipei și ding-dangul orei întocmit să-mi sape fiecare gaură de somn plutindei,aurorei Poate

Vine noaptea, se-nvârtește verbul îngițit de pește, - marea ce mâncat-a sare de din inimă îmi sare. Pune-mi-aș sărutul meu pe sandaua ta

I se apropiau ochii unul de altul la fel de încet și de timid cum se apropie adâncul de înaltul gândit, de negândit Vedeam ce poate vede doar

Șade piatra, se sculptează Cu lumina din amiază. Șade iarba, se-nverzește de crivățul ce descrește. Șade mâna, se-ncingează cu cinci degete mult

Ea era frumoasă foarte amforă cu două toarte viață lungă fără moarte și întreg lipsit din parte. Ah, mi se făcea departe Doamne, numai cifra

Lapte de dihor supt în scorbură, pietre albe, tocite de râu, și tu călare pe inorog, vergură, și panglica trupului meu - frâu Nu se-nfioară

Eheu, țipă gândul. Taci dracului, i-am spus ierbii verzi. Pierzi totul, i-am spus. Vor înceta aceia care pot să iubească, domnească va fi

Tu îmi adaugi aerul respirat de frunzele plămânilor mei, Alcor, - de stejar condamnat să fie om mișcător. Ce plimb pe tine, nu-i vederea și

Stam lungit și iată smuls tras deasupra, tras de beregată îmbrăcat am fost și dus în trup verde deodată. Ah, să mai fi fost doar eu iarbă pe

Tu ești atât de obosit încât de peste tâmpla ta reci zale mult zuruind decad urât spre gura dumitale. O tu ți-ai pus armura sus. De ce tocmai