Miraj de iarnă
de Nichita Stănescu(2009)
1 min lectură
Mediu
Patru sori de abur alb se desfăceau pe cerul nopții,
brațele mi-erau atrase către ei.
Tu stăteai pe-un bulgăr mare de zăpadă verde,
pletele ți-erau atrase către ei.
Cerul era negru, fără aștri, numai sorii
cei de abur alb, se desfăceau
în șuvițe sclipitor de albe, spiralate,
peste negrul nopții, surd, se desfăceau.
Tu stăteai pe-un bulgăr de zăpadă verde,
coama ta se resfira bătând în sus
și pe cerul negru ca o ceață,
neagră era coama ta în sus.
Eu stăteam cu brațele atrase, ridicate,
ca și cum m-aș atârna de un stejar tăcut,
cu o ramură plecată, neagră peste mine,
către patru mari vârtejuri, într-un cer tăcut.
Aer negru și zăpadă verde
Patru sori de aur, surd se desfăceau pe cer,
ora taciturnă ne ținea-mpietriți alături
și pe jumătate smulși spre cer.
* din volumul Roșu vertical, 1967