Marin Sorescu›Poezii

Mitrele, ori de câte ori se certa cu muierea, Își lua betele să se spânzure în vale la sălcii; Să vadă și ea, fir-ar a relelor, Ce-nseamnă el în

Când stai în tren și pleacă trenul vecin, De ce ai impresia că ai plecat Tu? Primăvara și toamna Te tot uiți pe cer, pierdut în

Străzile erau înțesate de haine Care își vedeau de treburi. Unele alergau să nu întârzie la servici, Altele flecăreau, Ori intrau în magazinele

După ce le-a mâncat tone de ruj, Femeile, Înșelate în așteptările lor cele mai sfinte, Au găsit mijlocul să se răzbune Pe Don Juan. În fiecare

\"Ce mai faci?\" Într-o bună zi luna A întrebat pămîntul. De milioane de ani Îl tot vedea muncindu-se, Mutînd mările dintr-un continent

Am atins incredibilul Și m-am instalat în el, Cât de cât. Dar e numai partea de la suprafață, Pojghița. Există nenumărate straturi De

Dacă și umbra noastră S-ar bucura de cele cinci simțuri, Am trăi mult mai frumos, Cu amândouă inimile deodată. Dar de la noi și până la

La apusul soarelui, mi s-a spus, Trebuie să-mi tai venele. Acum e abia prânzul, Mai am de trăit câteva ore bune. Ce să fac, Să-i mai scriu

O, între stele e atâta timp Degeaba! Sute de ani lumină Milioane de ani lumină – Iarba grasă putrezind, Straturi peste straturi. Iar noi,

Mai aruncați niște vreascuri În soare, Am auzit c-o să se stingă Peste câteva miliarde de ani. Și dacă nu mai sunt vreascuri, Aruncați în

Mi-am adus în atelier stejarul falnic Și l-am spânzurat de un cui Cu coroana în jos. Cerul l-am legat cu un nor În dreptul ferestrei. Sub el,

Iată, lucrurile Sunt tăiate în două, De-o parte ele, De-o parte numele lor. E un loc vast între ele, Loc de alergătură, De viață. Iată, tu

Puțin îmi pasă mie De noutățile voastre. Eu vin cu noutățile mele.

Oriunde mă duc Îmi iau trupul cu mine, Fiindcă n-am unde să-l las. Mi-l fură pământul, Cerul și apa. În fericire, în dragoste, În tristețe și

Când am insomnie, Seara, înainte de culcare, Iau un atlas istoric Cu puțină apă. Și așteptând să-și facă efectul, Urmăresc cu

Bine, bine, Mi-am pierdut greutatea, plutesc, Dar greutatea care s-a pierdut Unde e? Mi-a luat-o cineva în primire? S-a tăiat chitanță? Pe

Infinitul e mult mai mare Decât ne închipuim, N-o să putem niciodată Să-l umplem cu sufletul nostru. Toate aspirațiile se preling în haos Ca

Nu vreau să mai întâmpin nimic, Nu mai cinstesc, Nu mai sărbătoresc, Nu aniversez, cei zece ani de la, cei doisprezece

E plăcut să spun: “Piramida mea”. Sună grav, important. E ceva conținut aici, în piramida mea Pe de altă parte, Nu mai pot scăpa de ea. Toată lumea

Vai, am pierdut războiul Informațional. Zice șoricelul în gura pisicii.

Am văzut cu ochii mei cum puneau la cale Înlocuirea bronzului cu fierul. Fierul! Cumplita invenție! E sfârșitul lumii! Cei care-l inventară vor

- S-a găsit cutia neagră. - Ei și? - Nimic E un fel de a se găsi în treabă. Morții rămân morți- accidentul s-a produs. Vorba ceea : “S-a

Într-un târziu Vine și poezia. După frământări de o noapte, Spre ziuă. (Pe la cântatul cocoșilor de ziuă). - Ceva nou? întreb încercănat. -

Acesta, da suflu! Suflu... [Nu se știe la ce se referă] Are tot ce-i trebuie Grandoare – repetabilitate- Învârtire... [vârtej] Și deși poți pricepe