Marin Sorescu›Poezii

PERECHEA Oaia ce-a mâncat-o lupul A format cu el un cuplu. Și-au rămas, un lup și-o oaie, De povestea lumii-n ploaie. - Ce-ai văzut? Cum

Un câmp pustiu, Bătătorit ca un drum, Și din când în când Câte o carte. La distanțe foarte mari, Vreo carte fundamentală, Tare ca

Omul, specie perfidă, Ce-mblânzește să ucidă, Ce domesticește fiare Spre-a le pune în frigare. Surâzând capcane-ntinde Și pădurea o

O liniște solemnă și activă. Milioane de frunze, Milioane de ace de brad, Oscilând pe un cadran imens. Lemnul ca o aspirație a pământului,

EVOLUÞIE Știința se transformă-n neputință Și, după mii de ani de cercetare, Cuvântul „soartă“-1 schimbi cu „programare“ Și asta e, oricum, o

O carte, odată scrisă, Nu produce imunitate la scris. Te vei îmbolnăvi de microbul Cărții următoare. Și tot asa... Ca o veșnică stare de

Rănitul s-ar fi rătăcit În pădure, Dacă nu s-ar fi ținut după săgeată. Săgeata Îi ieșise mai mult de jumătate Prin piept Și-i arăta

S-a anunțat, cred, la apocalipsă, Nu țin bine minte, Că un mare uragan de hârtie Se apropie din direcția N-V Și din toate

Ritm Cohorte de marginalizați Se răscoală. Vor în centru. Îl ocupă. Împingând spre margine Norocoșii din etapa precedentă. Se cuibăresc,

Trăiau de mult timp împreună Și cam începuseră să se repete: El era ea Și ea era el, Ea era ea Și el era tot ea, Ea era, nu era, Și

În gură de șarpe ne e oarecum bine, Căci mai e cât de cât suc și căldură. Þipăm de formă, căci nimeni nu vine Să ne scoată din a șarpelui

Toate hârtiile mele Le-am cărat cu brațul Pe un câmp mare, Le-am semănat solemn Și le-am arat adânc Cu plugul. Să văd ce-o să răsară

Într-un târziu Vine și poezia. După frământări de o noapte, Spre ziuă. (Pe la cântatul cocoșilor de ziuă). - Ceva nou? întreb

ADAM Cu toate că se afla în rai, Adam se plimba pe alei preocupat și trist Pentru că nu știa ce-i mai lipsește. Atunci Dumnezeu a

Un fir de paianjen Atârna de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasa tot mai jos. Mi se trimite si Scara

Fresca În iad păcatoșii Sunt valorificați la maximum. Femeilor li se scot din cap Cu o pensetă Clamele, agrafele, inelele,

Eminescu n-a existat. A existat numai o tara frumoasa La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe. Ca o barba nepieptanata de

Dumnezeu E peste tot Dar asta nu-l împiedică Să-și caute centrul. Și asta îi ia, bineînțeles, Tot timpul. Relația spațiu-timp E în

Nu vreau să mai întâmpin nimic, Nu mai cinstesc, Nu mai sărbătoresc, Nu aniversez, cei zece ani de la, cei doisprezece de la, cei Doi și

PERSPECTIVÃ Dacă te-ai îndepărta puțin, Dragostea mea ar crește Ca aerul dintre noi. Dacă te-ai îndepărta mult, Te-aș iubi cu munții și

In iad pacatosii Sunt valorificati la maximum. Femeilor li se scot din cap Cu o penseta Clamele, agrafele, inelele, bratarile, Panzeturile,

NE CUNOAȘTEM Ne cunoaștem, Ne-am întâlnit într-o zi Pe pământ, Eu mergeam pe o parte a lui Tu pe cealaltă. Tu erai așa și pe dincolo,

Nu pot să scriu decât despre tine, Cu mâna ta. Este un fel de-a te pastra Inaintea ochilor, pe imensul cadru de zapada, Ca un perete pe care

Nu stiu ce am, Ca nu dorm cand dorm Nu stiu ce am, Ca nu sunt treaz, Cand stau de veghe. Nu stiu ce am, Ca nu ajung nicaieri, Cand