Marin Sorescu›Poezii

Mergeam așa, Când deodată în fața mea, S-au desfăcut doua drumuri : Unul la dreapta, Și altul la stânga, După toate regulile simetriei. Am

Un fir de păianjen Atârnă de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasă tot mai jos. Mi se trimite și Scara la

Într-o încăpere ca toate celelalte, Amenajată cu plafon zdravăn, Ne întrecem la sărituri în înălțime. Știm precis Că nu poate sări nimeni Mai

Observ cu interes Cum se luptă instinctul vieții Cu geniul morții. Viața vine cu o mie de tertipuri, Moartea are o mie și una de

Gerul iar trage cu tunul, Dardaie-al pamantului catel, Adevarul se-mparte la unu Si ramane la el. Misuna albul pe camp, Furnicarul acesta

Așa cum stai, Dreaptă, Cu brațele moi Pe pîntecul plin, Pari o veche soție de voievod Þinîndu-și ctitoria. Și parc-aud un glas Venind

Nimeni nu poate să-și dea seama Ce efect poate avea acest Bobîrnac, Nimeni nici măcar dumnezeu nu poate Să-și dea seama, Care a renunțat

Mă întorc cu fața Spre perete Și le spun prietenilor Îndurerați: Mă întorc repede.

Astazi trebuie sa ai neaparat Si suflet, Am nevoie pentru un studiu Radiografic, Asa ca ia-ti de pe umeras, imbraca-l, Aerul tau cel

1. Mă gândesc la mine prin semne. Nu mai pricep cuvintele Și mă gândesc la mine Prin semne. 2. Observ prin ochean O delăsare a sânului

Doi bureți Erau băieți Și-și vorbeau de la burete La burete cu “băiete”. Când stăteau la vreo agapă, Mâncau sare și beau apă, Acolo pe fund

Doamne, Ia-mă de mână Și hai să fugim în lume, Să ieșim puțin, la aer. Poate schimbând curenții, O să mă simt și eu în larg, Lângă Tine.

Simt aripile vulturelui Întinzând marginile ficatului meu; Îi simt ghearele, Îi simt pliscul de fier, Îi simt uriașa lui poftă de viață, Setea

Nu mi-e rău ca să-mi fie bine, Mi-e rău ca să-mi fie și mai rău. Ca marea cu valuri verzi, înșelătoare, Nici durerii nu-i poți ghici

Mă simt vinovat Ca și când Aș fi comis o faptă rea. La marea spovedanie Care mă așteaptă O să spun asta: Doamne, Am trăit și eu Printre

Semnează distrat În cartea morții. Cartea vieții a fost Ridicată discret adineauri, Și arsă cu flacără mică În fața casei. Cine a vrut să se

Oprește! A răcnit sufletul, Oprește să mă dau jos! Sunt sătul de-atâtea corvezi, De-atâtea determinări, obligații și legi, Eu am fost făcut să

Leul stă cu gura căscată Și așteaptă ori, să-mi bag capul, Ori să-i dau o poezie. Nu le mai dau poezii, Dobitoacelor astea sinistre, Cu inima

Îngerul care sună Stingerea vocală, Își lasă goarna de la gură Și mă dojenește Că eu o sting prea repede. - Îmi piere glasul brusc. - Să-ți

Călăul trebuia să omoare timpul. Acesta stătea cu capul pe butuc Și, așteptând să i se facă seama, Își omora și el timpul (Iertați-mi gluma

Ma uit la fiecare carte noua Ca Avram la Isac, Pe cand se pregatea Sa-l injunghie. Te voi sacrifica si eu Pe aceste cateva vreascuri Ale

Vine o vreme Când trebuie să tragem sub noi O linie neagră Și să facem socoteala. Câteva momente când era să fim fericiți, Câteva momente când

Un fir de păianjen Atârnă de tavan, Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasă tot mai jos. Mi se trimite și Scara la cer –

Doctore, simt ceva mortal Aici în regiunea fiintei mele, Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele, Iar noaptea luna si stelele. Mi s-a