Giuseppe Ungaretti›Poezii

Aș vrea să imit acest cătun culcat în cămașa lui de zăpadă. Traducere Nicoleta Dabija

Pădurea Cappucio are un povârniș de catifea verde ca un îmbietor divan. Să ațipesc acolo singur într-o cafenea de-odinioară sub o

Un roi se copulează în sânge Traducere Nicoleta Dabija

Și iute-și reia călătoria ca după un naufragiu un lup-de-mare supraviețuitor. Traducere Nicoleta Dabija

I Paris e timpul să pleci e timpul luării aminte la trecut și al spusei nu ne rămân decât amintirile totul prilej de râs

Tihnă Ușoară afundare de valuri în depărtata piedică a cerului La pupă emigranții sirieni dansau pe un cântec de

Dacă în înțepenirea unei zile în zile Îmi revin încă, mă adun Și aleg, acel moment Mi se va-ntoarce-n suflet pentru totdeauna. Persoana,

1 Fluviul meu, și tu, Tibrule, ești funest Acum când noaptea deja alunecă; Acum când persistent Precum suferința eruptă din piatră Un

Fuge singur pâlcul de palmieri și luna nesfârșită în nopți aride. În noaptea prea întunecată mohorâta țestoasă

3 Când o zi te părăsește, Te gândești la cea din zori. Nașterea e mereu plină de promisiuni Dar e sfâșietoare Iar experiența cotidiană

24 Mă prind cu gheare albăstrii, uliule, Și, în bătaia soarelui, Mă scapi peste nisipuri Și cad în prânzul corbilor. Nu voi mai duce pe

Lui Andre Breton pentru Muntele de Pietate ecouri de zgomote ne ajung câteodată suntem așa departe de toate porumbeii

În acest secol al răbdării Și de-o grabă angoasantă Al cerului chip se oglindește-n pământ, Pe deasupra, sub carapace, ei se fac mici de

7 Dacă o mână a ta ocolește nenorocirea, Cu cealaltă descoperi Că nu e totul decât ruină. A supraviețui morții înseamnă a trăi? Se

19 Trezie și somn sfârșesc, nu mai sunt În carnea mea vlăguită, Tu mă renaști, necruțătoare patimă. 20 De s-ar face orele oarbe de

5 Străbatem deșertul cu rămășițe De icoane, în mintea dinainte, Despre Tărâmul Făgăduinței Cel viu nimic altceva nu știe. 6 Infinit

26 Sufocată-n agonie dispare, Se-ntoarce, iar se întoarce, din sine se retrage, Și o aud neîncetat în mine, Devenind tot mai vie, Clară,

21 Te-ai putea întoarce Fără mâhnire, copile? Cu ochi care nu văd Decât în lumina tremurândă, Castă, neliniștea izvorului? 22 E

9 În fiecare an, când descopăr că februarie E sensibil și, din pudoare, tulbure C-o înflorire în minut, galbenă irumpe Mimoza. Îi stă

Acolo vine poetul, spre lumină își întoarnă cântecele și le spulberă. Din acest poem îmi rămâne doar acel nimic de taină fără

11 E ceață, orbire confuză, absența ta E speranță ce consumă speranța, De tine departe nu mai ascult printre ramuri Șoaptele

17 Lucește nevăzutul de oarbe Spații unde imemoriala Viață o petrec aștrii Sub apăsarea nebuniilor singurătății. 18 Pentru a

15 Când voluptatea-l încinge, În disperata căutare de liniște El în nor o vede Cum nestăpânită taie Încălecând uragane,

13 Roză ascunsă, îmbobocești peste abisuri Ca să tresar amintindu-mi iar Cum fără veste înmiresmezi Când plângerea urcă. Miracolul evocat