Giuseppe Ungaretti›Poezii

Flăcăruile înfuriate și roz aruncă o ocheadă unui îngeraș în pătuțul lui și cineva sună din trompetă cineva bate tamburina altcineva

Mereu în încordarea angoasei Și la limita morții: Teribilă soartă; Însă, cu dor de har, După multa Ta agonie Te întorci iar să

Pentru uraganul în culmile furiei E de neînțeles alături să-ți faci somnul; Petrolul s-a risipit în foamea valurilor, Câmp deschis

Puține lucruri mi-au rămas în minte Dar, pentru totdeauna, un aprilie Trăgând norul insolubil, Și o splendidă-ntâmplare: Paloare de zori, la

Furtunii s-a deschis, în întuneric, un port Ce părea sigur. Fu golful cu stele Și părea de neclintit cerul lui; Iar acum, ce s-a

Nu mai ies umbre din verde Ca în timpul ascunderii tale trandafirii Când se-ntorcea să se întindă noaptea Cu suspine înăbușite în

Nu urăști platanul, Frunza n-o urăști când brusc foșnește Și cade de-a lungul fluviului peste cremene? Declinul meu îl voi spoi,

Ai mândria depusă pe orori, Pe dezolante erori. Traducere Nicoleta Dabija

Trece secretul de pe chipul meu pe al tău; Răspunsul meu la ale tale dragi contururi; Nimic nu ne cuprinde mai mult privirea Și disperată,

Și fără odihnă, În spațiul lor ce fuge de-un Nor, se dedau focurilor intime, Clocind cu schimbul Sufletele noastre naive Gemene se vor

Ne-a rănit lumina, Privirile tale prevestitoare Rătăcite-n patimi, îndrăzneții Ei ochi care în tine nu vor locui Vreodată, și-acum chiar

Coborâtă din culmea ei vrăjită, Dacă încă ar trebui să se înalțe, Iubirea nepăsătoare s-ar face Că numără nenumărații săi

Las câmpurile cu spice să le bată mânia, Și orașul, ceva mai târziu, Cu pierdutele sale ruine. Agitată arzând cenușie numai eu o

De-ai scoate din crepuscul O aripă nesfârșită, Cu penele-i prea trecătoare Umbrind împrăștiate striuri, Nisip fără sfârșit, Poate ai

Nu îți mai vezi decât greșelile, ți-e pustiu, Fără măcar un fum pe care din prag să-l trezești Din somn, cu blândețe. Traducere Nicoleta

Toate farmecele și-au pierdut misterul, Vieții lungi aceeași coroană, Și, în sine însuși mutat, Își dă fierea remușcărilor cu

Seara se prelungește Printr-un foc suspendat Freamătul din iarbă către puțin dat Pare infinitul cu soarta că unește. Lunatic atunci din

Singur, duc în suflet lovituri ascunse, Ecuatoare împădurite, peste mlaștini Cheaguri cețoase de aburi unde Delirează dorința, În somn,

Nu te-ai dezvățat încă, dar în pupile Nerăbdările prea în grabă cresc, Angoasa ne dădea mult somnului Spre care alt niciunde? Plesnesc

Umbra se pierde În depărtarea anilor, Când nu eram în zarea grijilor, Atunci urai pueril Râvnitul piept înălțat Și ochiul tău

Alipite zilei de azi Cele trecute Zile ce vor veni. Prin ani și secole În fiece clipă surpriza De a fi încă în viață, Viul care curge

Nu mă mai atrag peisajele rătăcitoare Ale mării, nici a zorilor străpungătoare Paloare peste aceste sau acele frunze; Nici măcar contrastul

Acum vântul a tăcut Și tăcută e marea; Totul tace; doar eu strig Strigătul singur al inimii mele, Strigăt de iubire, strigăt de rușine În

În întuneric, mută Umbli pe câmpuri golite de orice sămânță: Cu trufie, lângă tine nu mai aștepți pe nimeni. Traducere Nicoleta