Giuseppe Ungaretti›Poezii

Într-o amiază a unui octombrie De pe armonioasele dealuri În mijlocul norilor denși coborând Caii Dioscurilor, La copitele lor în extaz Se

Mi-ai apărut în poartă Într-o rochie roșie Mi-ai spus că ești foc Ce consumă și iar aprinde. Un spin m-a înpus Din trandafirii tăi

1 Într-o fereastră bate-o lumină Vârful arborelui dă de știre Desfrunzirea. 2 Dacă singurul nebănuit e urletul ce sfâșie Zorile și mă văd

1 La cochilia întunericului Dacă tu, draga mea, ți-ai duce Urechea să ghicești, Sigur te-ai întreba: „Între risipite ecouri De unde acel

Până și mormintele au dispărut. Loc negru infinit căzut de la acest balcon în cimitir. A venit să mă vadă tovarășul meu arab

1 Porumbiței soarele I-a cedat lumina... Uguind v-a veni, Dacă dormi, în vis... Lumina va veni Și-n secret va trăi... Se va ști

Am fost pregătit pentru orice plecare. Când ai secrete, noaptea ai milă. De mă trezea copilul Brusc mă linișteam auzind Țipetele

Vegetație istovită de soare. Taurul legat la ochi își continuă cursa Întovărășit de mecanismul circular șuierător. Se oprește în pauzele

Ca piatră aspră a vulcanului , Ca stânca roasă a torentului, Ca noaptea singură și goală, Suflet de praștie și spaime De ce nu te

I În mine te căutam demult, Nu te-am găsit niciodată, Apoi lumea și trăirea mea În tine s-au trezit. Am fost fericit în ziua aceea, Dar

Ca oriunde în Amazon, aici Abundă arborele angico și-abia descoperindu-l vezi Și câteva picioare de sapido. Libarul de Guarani; Iar rar,

Așa blând, înaintea omului Trebuia să plece lumea. Pe om nu-l separ de farsele demonilor, Desfrânării sale i se spune cer, Iluzia sa o

Prima voce Inima mi-e crudă: Iubește, niciunde foc nu vei găsi În durerile reînviate cu-atâta măsură: Departe de dragostea ta Sufocată

este tulbure unde cerul se face una cu pământul și toate departe ca o piatră azvârlită omul drumurilor toate nu aveam casă nici viitor

Dunga străvezie moare în depărtatul cerc al cerului. Bocănit de tocuri bătăi de degete, clarinetul cu note stridente și marea

Ar putea să se-arate pe seceră O străfulgerare și freamătul Să se-ntoarcă, să se risipească pe treptele Grotelor, și vântul ar putea

*Lui Berto Ricci* Dulce apune soarele. De zi se desprinde Un cer prea limpede. În ramuri, singurătatea Ca de la mare depărtare O

Se stinge moartea În privirea noastră mută Și violența pedepsei noastre Se domolește o clipă, În camera tăcută iar a pătruns Pasul tău

De ce fanteziile nu durează? De te ating, grațioaso, îngheți de dezgust, Dezbraci ideea și, prea crudă, Iar eu Deloc dezamăgit, mă legi

Iubire, pecetea tinereții mele, Întoarsă să dea cu aur pământul, Risipită în ziua stâncoasă, E ultima oară când râvnesc (Jos, mlaștina,

Am descoperit bărcile pe care le istovește Soarele și le privesc nu știu încotro, singur. Acostări de suflet viu nu vor mai

Străzi bătucite – Nebuni pașii mei mecanici – Ce altădată se mișcau vrăjiți În fuga mea, Acum, deșirați, nu mai sunt în

UNU Roma, în pat, ațipind, în noaptea de 27 spre 28 iunie 1966 Se începe prin cântec Și i se cântă sfârșitului DOI Născut

O, soră a umbrei, Întunecată cât lumina putere mai are, Mă pândești , moarte. Într-o grădină virgină Îndrăzneața dorință te îmbie-n