Giuseppe Ungaretti›Poezii

Mă iluminez de nemărginire Santa Maria la Longa 26 ianuarie 1917

Departe departe ca pe un orb m-au dus de mână 15 februarie 1917

Amintirile, un inutil infinit, Dar singure și inutile împotriva mării, intactă În mijlocul infinitelor horcăituri... Marea, Voce a unei

Nu mai mugește, nu mai susură marea, Marea. Fără de vise, incolor câmp e marea, Marea. Îți stârnește milă până și marea, Marea. Mișcă

Dar urletele mele rănesc ca niște trăznete clopotul dogit al cerului Ele se surpă înspăimântate * Santa Maria la Longa, 26 ianuarie 1917

Între o floare culeasă și alta dăruită inefabilul neant.

Acel nimic de nisip ce se scurge Tăcut din clepsidră și se depune Și, trecătoarele întipăriri pe incarnație, Pe incarnația ce moare, a unui

Nu mă mai atrag peisajele rătăcitoare Ale mării, nici a zorilor sfâșiată Paloare, deasupra acelor frunzare; Nici măcar nu mă mai împiedic de

Mânia ți-ai depus-o în orori, În deznădăjduitele erori.

Încetați să ucideți morții, Nu mai strigați, nu strigați Dacă vreți să-i mai auziți, Dacă sperați să nu pieriți. Ei au imperceptibilul

N-ai vedea decât nedreptatea ta, zadarnică, Fără nici o abureală pe care să o îndrumi Spre pragul somnului, domol.

Și fără să-și dea răgaz, Pentru că fuga unui nor Da spațiu tainicelor noastre patimi, Acoperindu-se unul pe celălalt, Candidele noastre

În beznă, furtunii i s-a deschis un port Socotit sigur. Era un golf plin de stele Și părea neschimbat cerul lui; Dar acuma, cât s-a

Aș vrea să imit acest pământ învelit în stiharul lui de zăpadă Santa Maria la Longa, 26 ianuarie, 1917

Scoborâtă din fermecătoru-i pisc Dacă încă o dată ar fi să se mai iște Iubirea lui, nepăsătoare s-ar arăta Numărând nenumărații ei spini Risipiți

Spre a-ndura lumina, Privirile tale se strecurau printre gene Tulburate, către lacomii, cutezătorii Săi ochi ce nu se vor mai opri

Mută, prin întuneric Umbli pe câmpurile goale de grâne: Alături de tine, mândru, nu mai aștepți pe nimeni să calce.

Taina îți trece de pe chipul tău pe al meu; Al meu oglindește scumpele-ți trăsături; Nimic alt nu conțin ochii noștri Și, desperată, dragostea

Nu se vor mai revărsa umbre din verdeață Ca-n vremea când erai o pândă trandafirie Și noaptea re-ncepea să se-ntindă O dată cu suspinele ce

N-auzi a platanului Frunză, nu-i auzi deodată trosnetul Când pică de-a lungul fluviului pe prundișuri? Îmi voi înfrumuseța apusul astă

Am singură prietenă noaptea. Mereu voi putea străbate cu ea Dintr-o clipă într-alta, nu ceasuri deșarte; Ci un timp căruia-i transmit palpitarea

Furia a părăsit câmpurile vitrege spicelor, Iar cetatea, ceva mai târziu, Până și ruinele-și pierdu. Văd doar bâtlani cenușii rătăcind, Între

Ai trage din crepuscul O aripă fără sfârșit. Umbrind, cu penele ei cele mai fugare, Dârele încâlcite, Nisipul fără de sfârșit Poate că l-ai

Ar putea fi o sclipire De seceră, și șuierul Să se-ntoarcă și să se piardă treptat În peșteri, iar vântul ar putea Cu-o altă sare să-ți