Constanța Buzea›Poezii

Ochii ni s-au închis, am văzut înapoi Un albastru migrînd înflorit peste noi. Ne întoarcem cu dor unde-am fost și-am iubit Pe pămîntul umbrit al

Să ai un plop în care să te sui, Un turn al păsărilor fără pui, Tăcut ori vesel, după cum amîi Lumina frunzei care naște-ntâi. Un plop despărțitor

Mă cere, mă naște Și-n viață mă lasă Colina – această genune frumoasă. Nu știu ce se întâmplă, petreceri de taină, Tămîia din brazi o sorb frunzele

Tainele iară sunt desfăcute. De-aș fi rămas! Seară de seară ape cu plute Fără popas. Întru ispită, întru virtute, Sufletul prinț e. Nepricepute încă

Pe fruntea cailor să plîngem, Pe botul lor care miroase A lapte și a mușchi de umbră, Să ne gîndim asupra lor. În grajduri vraiște Cine știe cît de

Pînă-n pămînt, tristețea mea te-nhamuri La frunze, la căderea lor de-o vară. Trezite sunt de gîndul c-au să moară, Că umbră nu-i, sunt doar lumini și

De-ar fi să vezi că vîntul Și apele se-nchid nepăsătoare Asupra lucrurilor înecate! Privește ce dezastre se întîmplă Cînd mica lume în care

Și poezia e un somn Din care nu te mai trezești Cu ochii largi deschiși sub mări, Visînd la spaimele lumești, Cu perle pleoapele plîngînd Sărate

Nu rîd pentru că nu știu să mă joc. Deruta noastră o îngână unii. De propriul glas sunt umiliți păunii. Mai bine tac decât să-i mai provoc. Să fim

Tu nu-mi dori mai multă jale, Tu, ce nu-ngădui s-o cunoască Întîi palorii feței tale. Tu duci o viață ca de lotus Îngrămădit în firea apei, Ferit

Când toate vocile sunt sfinte, Ca fără gură, fără simț, Și spiritul un cal cu prinț, Urmând neliniștii rănite De dinainte de păcat, Crengi cresc cum

Copil să fii, să te gîndești închis în lumea celor mari. Copil să fii, sfios să treci Și să asculți cuvinte. Să bată vîntul pentru toți, Dar pentru

Nu spune vorbe de prisos, Că mi-este frig, că mă întrem. Cerul veni mai jos noros, Fiind noroc, părând blestem. Fără să vrei înaintezi Cu tălpile

Cînd vine clipa de cumpănă, Înainte de a coborî Acolo unde curg fragmentar Iubirile neîmplinite, Frica de necunoscut, Micile lașități, eroare în

Și teii sfârși-vor curând. Timp de popas. Deschisă e poarta, de vânt, Spre ce a rămas. Senină, rece, avarie, Viața-ntr-adins. Răbdare în vas, Pe

Către singurătăți, printre oameni, peste cetăți Ochii lor sterpi încuind ca o rimă un vers, Caldele ziduri, fîntînile, lor le arăți? Ele există

Agită pomii păsări mari Și via sângele divin. Pînă la mine este mult, Pînă la moarte mai puțin. Din toamnă-n tomnă mă ridic, Și parcă nu mai știu să

Măcar de-ar fi etern modul senin, Starea de bine a celui ce nu vrea să știe. Simt sărăcia locului de unde vin. Livada e–un pămînt fără lupte, Pom

Port cu uimire fruntea mea palidă, Moștenesc graba cuiva, În palmele mele sunt zugrăvite icoane. Pietrele ridicate de tine și aruncate Au venit lin

A fost odată, și mai e, în amintiri adânci O cameră-n subsol ca într-un ghem de mucegai. Curajul meu s-a înnegrit pe zidul camerei acelei Curajul

Să nu uităm acest interior, Pătratul de pădure al ferestrei În fumul lunii alungit ușor. Eu voi cădea din somn ca dintr-un vas Și voi simți, ca

Fericită în fînețe cu trifoi, Mila mea o soarbe lîna oilor păscînd. Retrase sub cer, singurătățile-n doi Se apără, se aștern la pămînt. Coline, aer,

O, de-ai putea primi un munte-ntreg Venind la tine din statornicie, Și-n neputința de a-l înțelege, Să te destrami retras în poezie, Strălucitoarea

Zile mari de vară Þărmul prelungește Cortul lor de-atîtea ori senin. Pe nisip, amară Umbra unui pește zburător – Iluzie de chin. Valuri vin, și