Constanța Buzea›Poezii

În aplecare, tâmplă după tâmplă Ochii albaștri, ochii mei ca mierea. Aprilie ne dăruie vederea, Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă. Frazele,

Făcutul meu, cuvântul, Paște-n munte Imagini verzi sub norii toamnei grei. Ai mai văzut, mai ții tu minte unde Șed liniștiți, ca-n

Întoarce lin perechea ta de cai, Cu sceptru verde luna mai Plin de polen si dulce ca un nai Cu grâu alunecând înalt în pai. Sub înlemnnitul

miroase-a frunze duhul tău doamne fără de corp se-nfundă sorbul vremii ascunse în vinul orb toamnă-i în vie cerul coboară singur te simt mut sub

cu degetele pline de ghimpi cu solzi și polen pe obraji te caut străbat un ținut foșnitor cu stoguri de iarbă pe loc și turme am buzele arse de

Arborii, ieri Pluteau sfiiți Și erau reci. Cum să le ceri Să le promiți Că-i înțelegi? Penet de argint Șindrile vechi Pe-acoperișe. Sufletul

părul mi-era roșu când trecuse vara părul meu de aur greu nelegănat țintuit de brumă prăfuit de ceață ninge lin pământul unde l-am

Stăm împăcați rănindu-ne de toate Și serile vin parcă mai devreme Te însoțesc numai pe jumătate Pierdută jumătate în poeme. Þesându-ne covoare și

E timpul să te treci în viața umbrei Unde sunt strânse cete de cuvinte Unde un dor de tine te cuprinde Tu poți însingura coline sfinte Și nu poți fi

Atât de rar ne este dată starea De calm curat, când ninge și-mprejur e O rariște de pini, ori o pădure Ca fumul ne-nconjoară și ca marea. Când

Cuvinte, cuvinte și-o pasăre lină în minte. De suflet, de suflet, că este, tu adu-mi aminte. Nădejde, nădejde, chiar dacă pădurile-s

Sunt ostenită când te simt aproape De grija ta m-aș lepăda un ceas Un greier mare nopților dă glas Mărunte flori visează să-l îngroape. Neliniștită

ce greier frumos se apleacă și cade în aerul cald concentric cu murmurul lui el nu se lovește de nimeni și praful se îndepărtează lăsând un

s-a-ntunecat de ploaie mai devreme dune de aer vântul a făcut în toată casa numai tu ești viu ce flăcări lungi adevărate hamuri de piele galbenă

Aceleași drumuri și aceleași ținte Aceiași porumbei pe-un blid de linte Naivul răsplătind pe cel ce minte. Mi-e dor de tihnă și de lucruri

Visul secund a fost să fim departe, Din când în când să ne vedem mai răi, Să-mi fie milă de arginții tăi, Să mă privești ca pe-o senină

O, fluture deschis pe-o mână moale Erou de zinc al unei triste farse, Firul din însetarea ta se toarse Mai crezi în calme clipe muzicale? Iubind în

luminos ești albul ochilor tăi albul laptelui maria varniță abur tocire floarea-reginei polul memorie ningere ne regăsim în lentoare stele

Răsare ca o lună, și apune Sufletul meu, nici tânăr, nici cărunt Atât de rar mă-ndur să cred că sunt Ceva mă-ngândură, ca o genune. În ceasuri rele

vino în urmă fii plin de urmare precum orga respiră în coral ca să-mi fie frică și să uit șterge colina fii ceața și muzica ei oprește-te

te-aș ține în loc ți-aș spune blând că dinolo de ceasul care aproape-i dus tu n-ai scăpare și nu mai torn nimic nicicând or să răsară pe

Și cine vine singur către sine Cu-ntreaga lumii-nsingurare vine Îndurerarea lui trăiește oarbă Vederea lui nimic nu ține minte Frunze și ramuri nu se

Se va trezi în prima zi cu soare Primăvăratecul cocon de vie Petrecerea-i va fi cu apă vie Va fi beția lui înfloritoare. Într-un impuls rănit de

De margine, de sine-s îngânată Deasupra trebuie că sunt copaci Te las să spui cuvinte, ori să taci Și libertatea asta te îmbată. De margine, de