Constanța Buzea›Poezii

Acolo unde cred că ești Nici trenurile nu străbat Acolo ca de sticlă par Pădurile de brad brumat. Tot mai departe simți și taci Adăugat la

Toamnă-n grădină, toamnă pe deal, Toamnă pe șes, Toată lumina prinde rugină, frunzele ies Să se-nfășoare pe răsuflare și pe vedere Într-o cădere de

Și moartea ta ce blând răni Răgazul meu până la moarte! Însingurați și plumburii Ne-am îngropat în câte-o carte. Cu-aceste șiruri fără vină Care

Și doar în pomi zăpada rezistă ca un nimb Îți mai aduci aminte? Când ești copil curg streșini Trec păsări, duc în pliscuri stafiile cireși Fructe cu

Vino la mare Lasă-te lunii Care de vid e Fii ca de sare Peste păunii Nopții lichide Oarbă-n culoare-i Limbii minunii Ce ne divide. Þărmuri

Singurătate fără voci, Stârv al perechii, vorbitor, Cum șezi cu îngerul la masă, E harul lui să nu-l poți ține Decât cu sufletul în spaima Că te

Nu-ți face din melancolii Decât senine poezii, Melancolii fără destin, Spre care vii, din care vin, Cu viețile suind în preț, Al lumii trist și vag

De-aș fi lasată să mă molipsesc De-o zi bolnavă, de un poem al tău! Toamna contemplă gândul meu lumesc Plin de otravă și de rău. De ce-l mai sun!

Oricât trecuse sufletul de pur, De dor de moarte se îmbolnăvi. Înfășurat în aripi de mercur Surâzător, cuvântu-l umili. Dar, fără suflet nu avem

plângi cu fruntea-n perna albă unde părul meu demult a crescut încet și singur din nesomn și din oftat plângi în vise plângi în crucea păsărilor

Abia când vânătorii cu alice Cât meiul copt și scuturat din spice Ne vor vâna candorile și nouă, Abia când or să care fără bice Ochii, precum

Tăcerea mea e ca o țară moartă Dar nici nu cred că alta e mai sfântă De ce ți-aș ține-nchisă gura, cântă, Vânează dacă vrei aceeași soartă. Dar

Ce stare de înec, ce devastat tărâm, Câtă pomană într-o milă dreaptă, Când numai cu privirea coborâm Vulcanul, ori fântâna fără treaptă. Ce devastat

Și mi se pare iar În urma mea ești tu Veghindu-mi gura care spune Nu. Împinsă simt că sunt Din loc în loc De semnul tău de apă Nenoroc. Aceste

Poezii – ușoare astenii de zi Noaptea insomnia ca o plantă-mi trece Peste gât tunele cu melancolii. Poezii ca tot atâtea steaguri, Pure, inutile

Filozofând în timpul lumii spart, Oglinda mea de dincolo e luna Pe care-aș vrea și n-aș vrea s-o împart, Bolnava mea de inimă, nebuna. Și tu te uiți

Dacă îmi ceri Să nu te mint De-aici înainte Pui făclieri cu foc de-argint să mă-nveșmânte? Arzi tu pe rug, Ceară topită, Vin vinovat, Mereu să

Acest păcat înmărmurind în glumă Destinul meu de aur și de spumă Cu brațe verzi de iarbă mă înhumă. Cum m-aș mai naște singura mea mumă, Dar vine un

7 numele vine de foarte departe însoțit de îngerul de la botez el ni-l alege nimeni de pe pămînt n-ar face-o mai bine 8 a sta pe margini și a

10 piatră neridicată ecoul ei în prăpastie nu se va auzi o macină soarele ploi lin și cu milă și neauzit o fac prund în izvorul ce calcă prăpastia cu

I Norocul tău în resemnare, Că nu te naști de două ori. Paloarea umbrei migratoare Spuneai că vine de la mori. Odihna ta, în versul strâns Ca moartea

1 marginea umblă pe lângă fluviu ca mama pe lângă fiu slava să fie a celui ce mie îmi lasă marginea 2 citește și nu te speria că nu-nțelegi de

Adevăratul suflet tu vrei să mi-l omori Când viața mi-este plină de mori, de flori, de nori. Nu ți se face milă ca un păstor de-un deal? Dacă-l

4 că nu mi-e dor de nimeni că toți cu mine sunt că nicăieri părerile și că aici e neîncăpător că mama trece printre crengături că toate într-acolo