Constanța Buzea›Poezii

Sunt tristă, dar de tine niciodată. Fug animalele speriate de minuni La care nu mai știm să ne gândim, Miercuri și marți, vineri și luni. Săraci în

Când dintre toamne da-m-or la o parte În anotimpul de cucernicie Ascetizând în alb ca o stafie, Cu ochi de somn aș reciti o carte . Nici nu mai simt

Aștept un deal tihnit păscut de vite, Din cornul lor să cadă flori pălite, Un praf încet și urmă de copite, Grînele dulci aproape pârguite Aștept cu

Pe vârfuri cu liniștea pururei azi Vin noapte de noapte convoaie de brazi. Ce spune această mișcare de timp? De ce cu nimic nu se poate s-o

Tu vei dori să fiu îndepărtată, Misterul meu să te înnebunească, Închisă-n limba meaa neomenească Fiind ce nu poți fi tu niciodată. Tu vei dori să

În săli florale și umbroase, Tu chemi acele stări la care Mortal de greu e de ajuns. Sufletul cărților miroase Albind de-un praf imaginar La ruptă

Mișcat să fie aerul ca-n moară, Grămezi de fructe, toamna mea cu tine, S-avem în fața ochilor coline Să fiu bolnavă și să nu mă doară. Roua în

Vorbește-mă greșiților de bine. În propriul suflet cad ca într-o groapă. Când stau culcată-n iarbă lîngă apă, Ca de un mort se teme ea de mine. O

Cu clasic dor vin la coline, Acolo unde nu sunt ruine, Unde se-ngînă umbra cu sine. Mă duc sperînd, n-am plecat încă, Mă sfârșește o moară adîncă, E

Mîna dă gust acestei triste cine Sărînd felii de pâine pământii Suntem adînc mîncați de oboseală. Somnul pe care-l fac e semnul Cu care spaimele ți

Disprețul e harul deznădejdii, Nestinsă contemplarea dintre gemeni. Oglinda mea fiind, de ce nu-mi semeni? Tu, care harnic îmi prezici

Astenice sunt vocile, riscante. Noi nu mai știm să ne uimim de viață. Aveam odată un profil de greață, O viață cu impusiuni muzicante. Să fim amari