Arthur Rimbaud›Poezii

A negru, E alb, I roșu, U verde, O de-azur, Latentele origini vi le voi spune toate: A e corsetul negru de muște-ntărâtate Ce-nchipuie în

A negru, E alb, I roșu, U verde, O de-azur, Latentele obîrșii vi le voi spune-odată: A – golf de umbră, chingă păroasă-ntunecată A muștelor

Umblam cu pumnii-n buzunarele crăpate Și chiar paltonul îmi părea că-i ideal. Mergeam sub ceruri, Muză, și-ți eram vasal: Ce de mai dragosti am

În seri de vară-albastre voi merge pe cărări, Să mă înțepe grâne, să calc pe ierbi mărunte; Prin proaspăta răcoare voi trece-n

O stea trandafirie-n urechi ți-a lăcrimat. Alb, Infinitu-ți cade de la grumaz la șale. Pe sâni îți pune Marea mărgăritar roșcat. Iar Omul

I Și-așa, mereu, spre-azurul negru Răsfrânt în marea de topaz, Vor funcționa în seara-ți crinii - Cinstire pline de extaz! În vremea noastră

Opt zile sfâșiasem eu bietele-mi botine Mergând spre Charleroi, prin pietre, pe străduțe. La Cabaretul Verde cerui niște

Traducere de Petru Dincă Domnului P. Demeny Și

În seri de vară-albastre, voi merge pe poteci Printre țepoase grâne, strivind otava verde, Și tipărindu-mi pașii în firele ei reci, Îmi voi lăsa-n

Ea era foarte dezbrăcată Și arbori falnici, indiscreți, La geam se-nghesuiau să vadă, Apropiindu-se, șireți. Ședea în jilț, aproape goală, Cu

Carele de argint și de-aramă - Prorele de oțel și de-argint - Frământă spuma, - Ridică tulpinile mărăcinilor. Curenții câmpiei Și urmele uriașe

Fricoșilor, priviți-o! În gări vă revărsați! Cu-ai săi bojoci de flăcări, slăvitul soare zvântă Aceste bulevarde. Barbarii-s alungați. Apusul vă

Se plimbă Omul palid pe-aleile-nflorite. E-n redingotă neagră și c-un trabuc în dinți. La Tuilerii i-e gândul, la florile-i vestite, Și-ades în

Tot zgârâindu-și inima duioasă Sub casta robă neagră, într-o zi Când se plimba, cu gura lui băloasă Și știrbă, mestecând misticării, - Un

Îmi scâlciasem ghetele, umblând Pe bolovani, opt zile, ca un câine. La \"Birtul Verde\"-n Charleroi intrând, Cerut-am șuncă rece, unt cu

C\'est un large buffet sculpté ; le chêne sombre, Très vieux, a pris cet air si bon des vieilles gens ; Le buffet est ouvert, et verse dans son

Les chars d’argent et de cuivre, Les proues d’acier et d’argent, Battent l’écume, Soulèvent les souches des ronces. Les courants de la

Entends comme brame près des acacias en avril la rame viride du pois ! Dans sa vapeur nette, vers Phoebé ! tu vois s\'agiter la tête de

Est-elle almée ?... aux premières lueurs bleues Se détruira-t-elle comme les fleurs feues... Devant la splendide étendue où l\'on sente Souffler

Et la Mère, fermant le livre du devoir, S\'en allait satisfaite et très fière, sans voir, Dans les yeux bleus et sous le front plein

Un hydrolat lacrymal lave Les cieux vert-choux: Sous l’arbre tendronnier qui bave Vos caoutchoucs, Blancs de lunes particulières Aux pialats

Elle est retrouvée. Quoi ? - L\'Eternité. C\'est la mer allée Avec le soleil. Ame sentinelle, Murmurons l\'aveu De la nuit si nulle Et du

Noirs dans la neige et dans la brume, Au grand soupirail qui s\'allume, Leurs culs en rond, À genoux, cinq petits, - misère ! - Regardent le

I La chambre est pleine d\'ombre; on entend vaguement De deux enfants le triste et doux chuchotement. Leur front se penche, encore alourdi par