Întâia seară
de Arthur Rimbaud(2008)
1 min lectură
Mediu
Era nespus de dezbrăcată
Și arbori falnici, indiscreți,
La geam se-nghesuiau s-o vadă,
Apropiindu-se, șireți.
Ședea în jilț, aproape goală,
Cu mâinile pe piept - arici.
Și-i fremătau pe pardoseală
Picioarele, atât de mici!
Deodată ochii mei văzură
Un licăr ca de ceară, șui,
Ce-i flutura pe sân, pe gură:
O muscă pe-un măceș sîlhui.
Îi sărutai subțirea gleznă
Ea râse-atunci, un râs brutal,
Cu triluri limpezi, care-n beznă
Sunau mătănii de cristal.
Ea piciorușele-și retrase:
\"Te rog să încetezi\", rosti,
Iar râsul ce mă-ncurajase,
Părea, acum, a pedepsi!
Cu buzele înfrigurate,
O sărutai pe ochi, discret.
Ea, capul dându-și-l pe spate,
Îmi zise-atuncea: \"Mai încet!
Aș vrea să-ți spun două cuvinte...\"
Restul în sân i-am azvîrlit
Cu sărutarea mea fierbinte,
Iar ea a râs și s-a-mblânzit...
Era nespus de dezbrăcată
Și arbori falnici, indiscreți,
La geam se-nghesuiau s-o vadă,
Apropiindu-se, șireți.