Trebuia să rămâi o străină ce-n treacăt mi-a zâmbit,
Să nu m-atingi, să nu-mi privești suspinele când vin,
Să nu-mi îmbrățișezi sărmanul suflet răscolit
Și ca să-ți mulțumesc, îngenunchez în
S-a întâmplat să plec și nu regret nimic,
oamenii sunt clipele unui alt viitor,
eu am o treaptă pentru mai târziu să ridic
zidul dintre mine și cel care-a fost călător.
O umbră vineție i-acoperă privirea,
puterea i se scurge în iarba răvășită,
plutește ca un înger sfidând nemărginirea
și simte cum de viață încet e părăsită.
Să nu lași florile să plângă sau pomii fără adieri
Minunea mea, tăcerea mea, amurg al clipelor de ieri,
Cu aripi sincere și calde să nu ucizi când peste cer
Dacă perna unde gândul nopți-ntregi ți l-am vegheat
Mi-a păstrat mireasma vie și trecutul sfârtecat
O mai ții lângă fereastră unde stelele-au venit
Ca să-ți
Stau cu telefonu-n mână, nu-ndrăznesc ca să te sun,
Este-atât de frig în mine și sunt mulți nebuni pe drum,
Sparg vitrinele pe stradă și fac cioburi pe trotuar,
Mi-am tăiat privirea-ntr-unul
O lebădă a murit de singurătate și lacul a plâns,
Depărtatele maluri s-au lăsat sărutate de valuri prea triste,
Nu mai știu sub care sălcii să vorbească în șoaptă s-au strâns
Amintirile unde
