Virgil Titarenco

e destul de grav dimineața cînd străzile se transformă în oasele acestui pește adus de valuri din cauza amărăciunii cafelei îmi lipesc limba de numerele cîștigătoare la mega millions

despre mîini și ceață nu mai știm astăzi să vorbim nu mai putem nici unul din noi cînd amărăcini albaștri strepezesc singurul orizont rămas limpede între dimineți gînduri își țipă nevrotic

ziua întîi ne-am trezit împreună în antecamera nevralgică a absurdului printre absurde povești ale iubirii neloiale de-o seară de-o vară cu femei elefant și ierburi afrodisiace îngrețoșări

umbrele degetelor mele răsfiră vîntul promisiuni deșarte amăgesc nisipul rece al mării nu vei fi iubită niciodată niciodată îi șoptesc dar nu vei mai suferi frigul îngînă un te deum nesfîrșit în

începuturile stăteau ca doi cîini nemișcați la marginea acelui univers istoria nu avea coapse nici sîni nu ispitea încă îndoielile mele era doar un sugar plîngea ciudat i-am luat mîinile

noaptea asta are tatuată o autostradă pe spate îi coboară pe șolduri peste umbre ascunse desigur vinovate ține-mă de vorbă de mînă lunecăm împreună ca două pisici cățărate pe lună în golul stomacului

șase benzi aceleași billboard-uri o singură direcție aceeași lipsă endemică de imaginație uneori aș vrea să merg în țara în care timpul stă pe loc să îmi așez capul în iarbă s-adorm și să

călătoria prin inima dușmanilor mei are o traiectorie precisă precum descărcarea unei carabine calibrate cu laser în fanta sacră a unei piramide și totuși atît de aproape împiedicarea aceea de

„Să vă vedem acum, dragilor, când veți întâlnni texte cu porcării în loc de virgule. Să vă vedem atunci ce sfat de babe veți face când va trebui să hotărâți de unde și până unde poate merge vulgarul

ne-au despicat pe la mijloc cam pe la trei zeci trei zeci și cinci de ani ne-au despicat cum despici un brad cu barda pe lung ne-au despicat prin osul din ceafă să ne doară prelung pînă în

am șters tot cu ură, cu furie cu adrenalina tropăindu-mi în vine am șters tot ca și cum aș fi vrut să sparg începuturile lumii sau istoria în cioburi ca un demiurg mîniat pe kabbala

Poezia este acea metamorfoză a imprevizibilului din noi într-o surprinzătoare geografie a disperării.

nisipul își urcă linia timpului în fiecare sunet apoi o abandonează în laptele valurilor bătălie care nu se merită purtată pînă la capăt cărările îmi crestează tălpile la nesfîrșit mușcîndu-mi

Am vrut să prind acel moment cînd nu este nici zi și nici noapte cînd parcă umbrele sînt mai reale decît oamenii cînd păsări aproape nevăzute trec fantomatice prin noi ca și cum am fi niște

era o zi ca oricare alta așa începe orice sfîrșit îmi ziceam furișîndu-se nebăgat în seamă un șarpe mîncînd țărîna sterpiciunii în iarbă arsă de soare sufletul îți devine o pată