Unde merge literatura

„Să vă vedem acum, dragilor, când veți întâlnni texte cu porcării în loc de virgule. Să vă vedem atunci ce sfat de babe veți face când va trebui să hotărâți de unde și până unde poate merge vulgarul și cam cu ce se mănâncă.”
- Paul Bogdan –


„... vad ca majoritatea n-au auzit de acest roman si asta demonstreaza ca nu se cunosc liniile pe care merge literatura si asta e rau, pentru ca intre ei mai sunt si editori,… ”
- Stoian C. Bogdan -



Cred că urmașii lui Lyotard ar trebui să se simtă dezgustați de o asemenea preocupare, “încotro merge literatura” sau “liniile pe care merge literatura”. Pentru că o asemenea presupoziție, că literatura are “linii pe care merge”, deci direcții, este o adevărată blasfemie. Nu e așa? Ea poate merge oriunde, poate cădea și în veceul din gara de nord, poate fi aruncată și la crematoriu cu ultimii avortoni de la ginecologie. Poate fi pusă și ca îngrășămînt cu balega de grajd. Sau poate fi cîntată la mînastiri sau vomată pe sub podurile Dîmboviței. Orice, dar nu spuneți că “merge undeva”. Asta e scabros. Adică, nu. Fiindcă nici scabrosul nu există. Dar atunci ce există? Cînd totul poate fi orice, atunci nimic este totul.
Mă opresc din nou. Ce rost are să mă gîndesc la ce scriu? Pot scrie orice. Ba nu. Aici e minciuna. Aici e ipocrizia. Nu pot scrie orice. De fapt nu asistăm la promovarea “oriceului”. O, nu! Asta ar fi postmodernism, ar fi eliberare de “metanaratives”. Dar nu e asta. Frumosul, esteticul trebuie să îmi repugne. Nu pot scrie “orice”. Trebuie să scriu “împotriva”, trebuie să slujesc urîtul, scabrosul, promiscuitatea, voma, fecalele, urina, avortonii, organele sexuale încîlcite sub toate formele, pornografia și pornografierea. Aceștia sînt zeii mei, sfinții mei mucenici, noile mele fecioare, cultul meu. Nu, eu nu de-construiesc nimic. Eu “construiesc” ceva. Eu slujesc și zidesc molochul, monstrul, “urîciunea pustiirii”. De aceea trebuie, da, trebuie să știu încotro “merge” literatura (sau ce a mai rămas din scheletul ei descărnat de măruntaie putrede) și mai ales voi, voi trebuie să știți “liniile pe care merge literatura”. Pentru că ea merge într-o direcție, ea îmbrățișează o metanarațiune. Nu îi simțiți răsuflarea? Mirosul fetid de avorton putred, de sînge menstrual, de vomă. Nu îi vedeți erecția printre oasele bazinului, sau felatio făcut fără mandibula căzută în putreziciunea lipicioasă a propriei vome? Nu o vedeți????? E acolo!! E a noastră, e literatura noastră, cu sînii jupuiți de pe oasele pieptului, aducînd cu ea miile de gorile și de hiene violatoare de fecioare. E literatura noastră, și merge hohotind, grohăind, guițînd, scheunînd, vomitînd și regurgitînd, rîgîind. E ea, literaturaaaaa!!! E poezia, răstignită și gata să fie trasă în țeapă, adînc, tot mai adînc, pînă la ultimul geamăt în aplauzele generale…
……………………………………………………..
Există o diferență între literatură și pornografie?

Aș vrea să clarific un lucru, știu că unii vor spune că eu nu fac decît o pledoarie bigotă și mic burgheză pentru pudibonderie. Hai să renunțăm, zic eu la acuzații din acestea ieftine și simpliste. Pentru că există o diferență fundamentală între îmbrățișarea sfioșelnică a pudibonderiei, pe de o parte, și respingerea pornografiei, pe de altă parte.
La fel după cum îmbrățișarea și proslăvirea pornografiei nu e tot una cu respingerea demersului pudibond. Nu mă simt aici misionarul unui curent victorian sau al unei drepte bigote. Dar, revin cu întrebarea, există diferență între literatură și pornografie? Și dacă există, are rost să ținem cont de ea, sau e doar un vestigiu de care ne putem descotorosi?

Eu cred că și pornografia are statul antropologic. La fel ca defecarea sau micțiunea. La fel ca desacralizarea odăjdiilor sfinte ortodoxe sau arderea evreilor în cuptoare. Toate astea pot și au fost făcute de om, de mîna și sufletul omului. În America de Sud, unele regimuri de dreapta arestează femei din mișcările de stînga, le introduc cîte o sticlă în vagin și apoi o sparg acolo cu o lovitură de măciucă peste burta femeii. Sînt mii și zeci de mii de lucruri pe care le face omul. Unele sînt inutile, sînt absurde, altele sînt oribile sau pur organice precum producția de putresceină și cea de cadaverină. Dar, întrebarea mea rămîne, stăruitor, există o diferență între pornografie și literatură?

Pentru că dacă există, atunci e o idioțenie să o ignori. Asta doar dacă ai încheiat legămînt cu monstrul, cu molochul de care vă vorbeam înainte. Cel care îți va spune că a scrie așa este o “literatură rebelă”. Ce parșiv e dracul cînd caută eufemisme!.. Nici lui nu îi place cuvîntul pornografie. Și el vrea să fie “politically correct”.

Dacă totul poate fi literatură (mască a parșivismului de care menționam) atunci de ce vă legați de “Vidul” lui MEB? Dacă totul poate fi literatură și poezie, atunci am să pot și eu să scriu următoarea poezie (a unui autor mai mult sau mai puțin consacrat, sic!):

“pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi cacacacacacac cacacacacacac cacacacacacac cacacacacacac cacacacacacac cacacacacacac cacacacacacac cacacacacacac cacacacacacac cacacacacacac cacacacacacac pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi acacacacacac acacacacacac acacacacacac acacacacacac pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi pipipi acacacacacac pipipi pipipi acacacacacac pipipi pipipi acacacacacac pipipi pipipi acacacacacac pipipi pipipi acacacacacac pipipi pipipi acacacacacac pipipi pipipi acacacacacac pipipi pipipi acacacacacacv pipipi pipipi acacacacacac pipipi pipipi acacacacacac pipipi pipipi acacacacacac pipipi pipipi acacacacacac pipipi pipipi acaca”

Doamne, ah,... mă simt așa ușurat acum... Aaaaa, să nu mă înțelegeți greșit... mă simt ușurat fiindcă am putut să scriu asta pe poezie.ro. Doar asta ziceam, nu altceva...

Pot să spun că asta e artă, literatură, pe poezie.ro? E cineva care să mă contrazică?? E cineva????? Cineva??????

Eu nu cred că toate scrisorile sau biletele pe care le-am scris in viață sînt literatură. Nici măcar toate scrisorile de dragoste. Pentru că dacă ar fi așa atunci ar însemna că totul, inclusiv afișul de la poliție este literatură. Iar eu, undeva în adîncul meu am o îndoială fundamentală că ar fi așa. Iertați-mă fraților, dar sînt un agnostic, nu pot crede asta. Nu pot crede orice. Nu mă pot hrăni din latrină. Sînt de condamnat pentru asta? Voi fi ars pe rug? Voi fi violat de vreun homo de mangalia? O să îmi taie bizamul beregata? Nu știu...

Dar am și eu credința mea, „ortodoxă”. Cred că literatura are „constrîngeri”, „condiționări”.

Este literatura condiționată fonetic și fonemic? Mă gîndesc că este. Că altfel și munții și negii de pe picioare și fumul de țigară ar fi literatură. Dar e? Eu zic că voi continua să scriu cu litere și voi renunța la negi. Cel puțin nemetaforic.

Este literatura condiționată lingvistic? Aljhaljf aflhfal adlkjflkakjdflkjalkjfșljf alihadf alihfaliaf anhpojpouujșndașlm adșojjsșljs. Eu zic că s-ar putea să fie. Sau poate e cineva care crede că nu are nevoie de cuvinte...

Este literatura condiționată gramatical și logic? Probabil că dacă vrem să transmitem ceva, ceva inteligibil, este. Ne putem juca în zona asta dar nu ad nauseam.

Este literatura condiționată estetic? Păi dacă vrem să facem artă trebuie să existe ceva, ceva măcar care să facă să ne vibreze un neuron, o emoție, o senzație, trebuie să încînte sau să înspăimînte. Altfel și prospectul de prezervativ poate fi numit poezie. Dar e? Și dacă e, de ce e? Iar dacă nu e, de ce nu e?

Este literatura condiționată moral? Eeeei aici lucrurile se complică oarecum. Granițele devin neclare. Dar totuși, întrebarea rămîne. Nu punem granițe încă, dar întrebarea rămîne. La urma urmei problema se duce mai “sus” pe firul logic. Există moralitate? Pentru creștini, islamiști, mozaici și probabil încă alții, răspunsul e simplu. E greu să te numești creștin adevărat fără să subscrii la morala iudeo-creștină. Dar pentru cei “fără” e puțin mai complicat. Ar fi multe de discutat aici. Oricum pînă la urmă am ajunge să acceptăm o Lege morală. Ar fi lungă discuția. Dar ca să o scurtăm am să vă spun că bănuiesc că 99% din cei ce citesc aceste rînduri consideră că ar fi “puțin cam imoral” să descriem cum ar arăta mama lor violată de un uranguran. Pentru cei 1% care n-ar avea probleme cu asta am putea schimba scena cu ei înșiși fiind violați de o haită de urangutani masculi. Ar fi morală o astfel de “plăcere estetică”? N-ar fi? De ce da? De ce nu? Există moralitate? La urangutani poate nu. Dar la noi, la noi oamenii? Sau poate nu există. Poate nu are nici cea mai mică importanță dacă mîine dimineață se trezește din somn un om sau o gorilă. Poate că e tot una. Poate că e tot una ce scriem. Poate că dacă scriem noi sau “scrie” o turmă de babuini este tot același lucru. Cine știe… Doamne!!!! Cine știe…??

Unde ne oprim? Dacă nu avem nici un sistem de referință, dacă susul e jos și josul e sus. Dacă totul e relativ. Ce importanță mai are “unde merge literatura”? Dacă nu avem dumnezeu, și absoluturi, și valori… Ce importanță mai are ideea de direcție? Unde ne vom opri? Sau, ne vom mai opri undeva? Sau nu sîntem și noi decît o magmă de vomă și puroi iar noi nici nu știm asta?
Există diferență între literatură și pornografie? Păi e ca în povestea cu brînza. Am pe masă brînză de oaie, de capră, de vacă. Dar e brînză, sub diferite forme. Își are originea în oaie, capră, vacă. Dar nu este oaie, capră sau vacă.
Există pornografie literară, sau vizuală sau video. Dar ea nu mai e nici literatură, nici artă fotografică sau plastică și nici cinematografică. Pornografia s-a folosit și se folosește de suportul literar, fotografic sau video. Dar îi părăsește universul artistic. Orice critic de artă bănuiesc că va susține asta. Și nu din pudibonderie. Ci din bun simț artistic. Sau poate greșesc eu? Asta nu înseamnă că nu există nuduri în pictura lui Ingres, Modigliani sau Rubens, sau că naturalismul lui Balzac sau Vargas Llosa nu este literatură. Asta nu înseamnă că vom acoperi statuile în muzee sau parcuri. Toate acestea nu sînt pornografie. Tocmai asta e. Dar o linie de demarcație există. Oricît ar fi de neclară sau nesigură. Și e o fugă de realitate să negi asta. Și aceasta înainte de a discuta dacă e bună sau rea, dacă “zidește” sau “dărîmă”, dacă ne îndumnezeiește sau ne animalizează. Evident că acceptarea pornografiei pe orice suport, literar, grafic sau video, este o chestiune de politică editorială. Și aici nu vreau să impun sau să dau lecții nimănui. Oricine se poate scălda în orice. De la apă de trandafiri și aghiazmă pînă la urină și fecale. Și e o prostie să împiedici pe cineva să o facă dacă ține morțiș că așa îi place lui. Tot la fel e și cu politica editorială. Dacă vreau ca în editura mea sau pe site-ul meu să curgă scîrna, cine mă poate opri? E dreptul meu!!! Și mă voi lupta pentru el. Dar oare unde mă voi opri? Sau, mă voi mai putea opri vreodată? Sau poate nici nu mai contează…?!

Unde merge literatura? Poate mai întîi ar trebui să mă întreb, “unde merg eu?”.