Virgil Titarenco

cal orb seducătorul neunul nebunul noapte iarbă coamă neagră drumul trece oase două pod în vale răsturnată nevoie al treilea cade nu lanț nu cruce brațe patru din mijloc aduce cinci nu priveam nu se

te-am așezat în mine ca un semn într-o carte de călătorii te port din capitol în capitol în fiecare seară prin cotloanele unei vieți alternative tu, vorbești o limbă misterioasă...

Grecii antici au fost întotdeauna fascinați de lucrurile spiritului. Spre deosebire de omul modern ei le prețuiau mult mai mult. Omul de astăzi este “nevoit” să ajungă la ele de cele mai multe ori

uneori timpul pare mai degrabă un drog ne obișnuim cu el trecîndu-ne prin zile ca un șoc dătător de viață și postludii îl inhalăm în fiecare dimineață sperînd să nu ne spargă inima în două bucăți

e una din acele zile mă strînge între oasele ei sticloase boante mă amăgește în regretabile armonii eu de ce să ajung aici nu îmi povestiți despre soluții echipajul nu mai e cu mine a ajuns

uneori vrem să murim pentru alții surprinși de promptitudinea propriilor sentimente cîinii credincioși din miorița sufletului nostru mușcînd vrăjmașul cu aceeași încrîncenare cu care sfîșie

Insidios și efemer cotropești atîtea unghere ca un intestin sticlos și umed prăvălit apoteotic peste buzele condamnatului la moarte. Ca o gingie lipsită de os strivind caria spongiformă a

flămînd după verbe dragoste trădare curbura calotei fierbinte parăsim alergînd alegînd genunchiul din gînd roșu răsărit de soare păcat umezeală parfum de cafea noi dorim voi doriți ei și ele

arunc plictisit bucăți din scrisorile noastre în coșul de gunoi din mijlocul camerei încet începe să plouă cu zăpadă și dintr-odată simt că aș vrea să dorm o mie de ani cu capul în brațele

pereții uzi ai închisorii țevi picurînd sudoare lîncezeala privirilor fum de țigară vorbitor linoleum verde măsliniu rochia ta vînătaia din colțul obrazului buletinul negii pietroși pe mîna

ți-am așezat nordul în golul claviculei și am navigat spre mările sudului ca un corsar soarele rătăcea prin mătasea așternutului iar eu tulburam misterele insulei Paștelui în lumina albă a

mistere tăcerile tale colțul unui surîs atins de soare salvează aparențele pliate jenant între noi se duc războaie de dominație îți aranjezi părul cu mîna alungînd o iluzie revenind mereu și

veșnicia se va așeza în locul acela ca o femeie cu trăsături longiline nimeni nu întreabă nimic continuăm această vizionare anostă picături limpezi din transpirația lentilelor opac, o bluză, un

dacă mîinile mele ar fi ramuri de salcie aș prinde rădăcini în trupul tău deltaic între două revărsări mi-ar înverzi încheieturile aplecat peste apele ochilor tăi iar în amurg răscolit de

privesc această orgie de verde embrionic invadatoare printre oasele unei ierni defuncte din loc în loc stîlpii de telegraf îmi ațin calea umezi și negri duhnesc a smoală asemeni unor