Vasile Munteanu

„Cerul înstelat deasupra mea
și legea morală din mine?”

pentru fiecare Petrini
există cel puțin un Dumnezeu

deoarece

„dacă dragoste nu e...”
atunci toate contrariile sunt...

E mai reușită decât cea de la ZARURI - mă înșel dacă am să cred că aceasta este scrisă întâi?
Oricum, „AS”-ii nu există, tot ceea ce are valoare de „substituent”, inclusiv conceptul de „destin” (sau de „noroc”) așa cum reiese el din micul tău poem, sunt „valori” pe care singur omul și le propune, și le asumă.
A scoate ceva din joc, așa cu propui tu, este echivalentul răzvrătirii împotriva ordinii universale datorită căreia exiști și pe care, neînțelegând-o în infinta sa arhitectonică, a-i dori-o anulată.
În realitate, singura care va mai înceta sa existe ești tu.

O încercare frumoasă, din păcate pe o „imagine forte” în literatură și în artă: Dumnezeu jucând zaruri.
Sau aduci ceva inovator acestei „imagini” sau trudești până când însăși tu nu mai poți să faci diferența între nea și noroi.

Domnilor,

cu tot respectul și cu toată ignoranța:care este problema caramelei?

Nu e cazul, dar vreau să îți spun o povestioară:
Un ochi s-a revoltat pe trunchi și vrut să plece singur prin lume. Nu s-a rostogolit prea departe, că cineva - văzându-l ochi - l-a spart și l-a pus în tigaie. Fatalitate! Era stăpânul ochiului, care, recunoscându-l, a încercat să și-l repună în orbită. După lungi încercări eșuate, a zis: zadarnic - ce văd eu e ars și ce ars nu vede.
Dar s-a bucurat când și-a dat seama că mai are un ochi nears care vede și, îngrijindu-l cum se cuvine, mulți ani, atunci când i-a venit sorocul, l-au găsit mort, așezat pe o parte, cu palma peste ochiul lui credincios...
M-am gândit la această povestioară plecând de la un vechi proverb arab: celui care își face un prietent îi mai crește un ochi, celui care își pierde un prieten i se întunecă o zare; răsăritul și apusul sunt prietenii tăi atâta timp cât vezi.

Dragă Daniel,

tocmai tu întrebi lucrul acesta; că pe unde umblu dau inevitabil de tine. Ceva e sigur: sau poezie.ro este acea „lume mică” sau avem gusturi asemănătoare.
Cu acel „de mult”, eu știu, încercam să punctez „spațial” sunetul, care, în interpretarea mea și din perspectiva existenței umane, „vine de nicicând și merge spre niciunde”. Unii dintre noi reușesc să îl perceapă - acum și aici - numai dacă au structura specifică unor „instrumente de suflat”.
Oricum, mă bucură promptitudinea lecturii tale și „I-ll be back!”

dincolo de perena dualitate a ființei umane - despre care nu cred că mai dorește cineva noi interpretări, nu acum și nu aici - simplist, am să spun că am încercat să dau „Cezarului ce-i al Cezarului, și...”.

Dragă Daniel,

(mi-am permis 2D - bidimensional = cruce - pentru că te semnai „D.D.”; dacă te-am iritat, îmi cer scuze...)pentru mine, în actualul stadiu în care au ajuns micile noastre „nelămuriri” o întrebare majoră își cere răspunsul: te aștepți să te citească numai „credincioși” după Biblie?
Una secundară: „creșterea și înmulțirea” nelimitată într-un spațiu limitat (sub toate aspectele) ce consecințe are?
Dar, vorba ta, parcă am fugit de poezie, și, totuși, comentariile mele erau în raport cu Pozia, nu cu Biblia...

Te aștept.

Dragă 2D,

Animismul sau panteismul pe care îl propui tu mă pune puțin în dificultate. „Formal” e bine așa. Ce nu pot eu să accept, totuși, este faptul că, viziunea ta fiind una cosmologică, adică „din afara” pământului, apare o problemă: Dumnezeu (dacă)a dat omului pământul, l-a dat „din interior” și „în interior”. Universul, cu întregul său mister îi este refuzat „omului teluric”.
Și încă ceva: planul psihologic. Eu nu am spus că, util fiind, soarele nu mângâie, nu încălzește. Am spus doar că nu este conștient de lucrul acesta. Cum spunea Pascal, „avantajul pe care acest Univers îl are asupra lui, acest Univers nu-l cunoaște.”

Dar, după cu spuneai, aștept „luminarea” pe mai târziu.

Pe curâd.

Ioane,

îți răspunde un nesimțit. În ciuda faptului că ai fost primul care mi-a spus „bun venit”, ești singurul dintre cei cărora le-am făcut comentarii pe la a cărui pagină nu am lăsat nimic. Promit să mă revanșez.
Mă bucură și mă întristează în egală măsură faptul că tu crezi că sunt o „dublură”. Nu sunt genul care dacă vrea să urce unde nu este loc să iasă ca să vină cu elan. Pun umărul de acolo de unde mă găsesc. Și, dacă am ceva de spus, spun și, dacă sunt tratat cu mitocănie, sunt mitocan etc. Până la un punct, că zice-se că „nu e bine să te cerți cu prostul, că nu mai poate lumea să facă diferența”. Dacă plecam, plecat eram; dacă acum am venit, acum am venit. Despre ușurință, nu știu ce să zic. Dacă o apreciezi intrinsec poemului (calitativ), mă bucură aprecierea ta; dacă te referi la numărul lor (cantitativ), nu am nici un merit „de moment” - am deja, printre altele, și șapte volume de versuri (așa cred eu, dar, de...), pentru care, ajuns la vârsta mea (mai tânăr ceva ca Arghezi) am zis că să dau dintr-un cot, să mai ridic o sprânceană, vorba bancului, „măcar să trag un loz”.
Despre poezie, ce să zic, ai zis tu așa elevat că n-are rost să mă fac prost singur. Ce e negativ (întuneric, frig etc.) este de la nivelul senzorialului. Transcenderea acestui nivel anulează această „negativitate”, însă nu în sens antonimic, ca în „teologie” (lumină, căldură ș.a., la urma urmei, percepute tot senzorial), ci este nici una, nici alta, un inexprimabil în ordine epistemologică („nu e nimic, dar totuși e...”, scuză-mi alăturarea). Ori redarea acestui inexprimabil de la nivelul „supraumidității” la nivel teluric, în încercarea mea de a-i spori farmecul și de o scoate din tiparul antagonic, am gândit-o în opoziție cu sine însăși, de la o ploaie percepută uman, la o ploaie „percepută” universal.
Acum, am zis și eu că am încercat. Dacă am reușit sau nu, veți decide tu și cine va mai citi.

Mulțumesc, încă o dată: iertare și pe curând.

Dragă 2D,

conosecvent celor afirmate, am venit. Sper să nu te deranjez degeaba.
Mă așteptam, în urma detectării unui „misticism” în maniera ta de interpretare de la „Vânătoare” să dau peste o viziune apocaliptică, dar mai „teologică”, dacă îmi permiți termenul. Viziunea există, dar, așa cum o înțeleg eu, este mai degrabă „științifică”, în cel mai fericit caz, „naturistă”. Dar, trecând peste această „pesrpectivă duplicitară”, poemul este foarte „rodund luminat”, tandemul proiectil - soare (artificial - natural, microfizic - macrofizic etc.) punând foarte bine în evidență relația Finit - Infint. Mai încântă, cel puțin mă încântă maniera reducerii organicului la anorganic în pesrpectiva unei „purificări biologioce”, a speranței reluării vieții de la forma sa elementară, cea mai simplă și mai puțin alienată.
Din nefericire (vezi mitul potopului în diferite religii), specia umană e vicioasă nu la nivelul posibilităților, ci la nivelul exprimabilităților. Cu alte cuvinte, e sublim să speri (precum Dumnezeu) că stârpindu-i pe cei mai răi va rezulta o specie bună, dar e zadarnic. Ceea ce rămâne (Noe) e mai puțin rău, dar nu e bun. Va deveni, prin alienare, la fel de rău sau mai rău. Suntem fii incestului și ai criminalui Cain, iar acest lucru nu poate fi anulat genetic decât prin stârpirea speciei.
Dar cine o va stârpi, totuși, pentru că pentru tine pământul a „rămas orfan” („Dumnezeu a murit!”), iar soarele este numai util nu și conștinent...

Ce am scris aici,
1: am scris înainte de a trece pe la pagina ta
2: am încercat (pe cuvânt) să glumesc
3: ca să vezi că nu glumesc, dacă timpul și valoarea o va cere, voi „subscrie” cu dragă inimă la a se înălța statuie oricui o merită (chit că vin noaptea și o zgârâi cu cuiul, sic!).
Principial, nici nu mai simțeam nevoia de a îți răspunde la cele de mai sus, dar am vrut să vezi că pot sta „mai la subsol” ca tine.

cu deplină considerațiune,
V. Munteanu

Dragă D.D.,

ca să zic așa, ÎN SFÂRȘIT! Asta vrea să însemne că „trecui” de câteva ori pe la tine, dar, inexplicabil, mi-am văzut de traba mea (a se citi: am citit poezia ta) și am ieșit sfios.
Dacă tot ai spart gheața tu (mulțumesc! ai grijă la „copcă”!) presupun că, de acum, nu ne vom mai vedea numai de-ale noastre, ci, printre altele, și unul de-ale altuia.
Obiecția ta este oarecum îndreptățită, în sensul că există așa cum ai observat-o tu, însă, cel puțin la nivel stilistic, am vrut să fie o contraparte a primului vers „cai rotunzi cu umeri de piatră”. O alternanță între „materia” care se rostogolește (punctul, cercul, sfera, planetele, sistemul solar, universul și dumnezeu știe mai ce... o cosmologie infinită dacă vrei, unitară) și „subiectivitatea” punctului însuși, pentru care chiar și umbra, departe de a fi un epifenomen, are valoarea unei apăsări inefabile.
Științific vorbind, o forță al cărei vector prinicpal, în primul caz este „masa”, iar, în cel de-al doilea caz, „accelerația”.
Am spus că asta am gândit. Dacă am reușit sau nu ce cre eu nici nu contează, important este ce crede și ce percepe cel care citește.

Te mai aștep și te mai găsesc.

Dragă Ella,

am să îmi calc (acum) unul dintre principii și voi vorbi despre „poezia mea”. Nietzsche spunea: „Dumnezeu a murit!”. Eu sunt „mai catolic decât papa” și spun: Dumnezeu a fost avortat! Din diferite rațiuni (glumind, aș putea spune din perspectiva marketingului și a publicității...) „pentru noi”, așa cum este „mediatizat”, este o clonă schizoidă și autistă. El este și nu este. El este, dar nu îl cunoaștem și necunoscându-l „pentru noi” el nu este. În definitiv, ce biserică își dorește enoriași morali? Popii ar intra în șomaj, iar prostituatele ar rămâne fără clienți.
Nu este neputința îngerilor de a ne salva, ci neputința omului de a se autosalva.
E o idee îndrăzneață sau nebună. Sper că nu te-am șocat și că îmi vei mai pune întrebări...

1. mea culpa: am CITIT greșit (suprasolicitare vizuală)
2. „rea-voință” = atribut al lui almighty maestrescu
3. model? și ziceai că nu ai vrut să mă jignești
4. ți-am pus o poezie „desptre îngeri” (Tristețea îngerilor); sper să o găsești scurtă și la obiect
5. ibidem2: „instinct de conservare” = atribut al lui almighty maestrescu
6. l-am citit; l-am recitit și o să mă gândesc mult timp la „constructivitate” și la reconstrucție
7. acum dragă domnule MARTIN Emilian Balint, să ne odihnim.

Biblia nu pomenește mare lucru despre ce a făcut dumnezeu după ce s-a culcat!

Mitruț,

iartă-mă, dar nu știu de ce simt nevoia să folosesc Mitruț (aproape ca pe un alint), sinceritatea ta m-a derutat total.
Mulțumesc pentru încredere și pentru intersul arătat.
Ca și tine, sper să scăpăm într-o zi de această cruciadă a cavalerilor formei poetice.
Torționarii semiotici și-ar dori un „pat al lui Procust” „după chipul și asemănarea” lor. Numai că pentru mine nu chipul și asemănarea lor e poezie, ci numai „chipul și asemănarea lui”. Patimile sunt poezie, crucificarea e poezie, învierea e poezie, soția mea care-mi surâde-n somn când o sărut, și speranța că într-o zi, suferind și noi, vom reuși să exterminăm specia asta de șaibă-absolut, acești fii ai șublerului și al micrometrului bun la toate.
Și nu ne duce pe noi în ispită... Amin!

Lui Marțian Emilian Balint

dacă, vreodată, mă va striga lumea pe stradă „A venit omul cu îngerii!”, ca pe sacagii sleiți și deshidratați deși cărau apă - mă voi gândi la tine
dacă tencuiala dependințelor și-a turlelor virgine se va prăbuși peste mine huruind ca Albastrul de Voroneț: „A venit omul cu îngerii!” - mă voi gândi la tine
dacă nu mă voi gândi la tine, înseamnă că am ajuns înger și întâlnindu-te am ieșit dracului să bem o bere...

Mai pe „muritorește”, vrei să mă avertizezi că „afară-i vopsit gardul și-năuntru leopardul?”. Mă încăpățânez să cred că nu va fi o „transcedere lubrică”, ci una de la formă la conținut. Altminteri, nu știu exact la ce te refereai, dar nici n-am făcut bune ochI(!)- pe site - și mă trezesc terfelit - cu rea-credință, că asta e problema(sau cu neștiință?) - de Vlad Ioan Mirescu (pe care-l voi numi până la sfârșitul zilelor „Maestrescu”). Mă, zic, și dacă are omul dreptate? Și, mă rog, tastează vladioan@ (coadă de maimuță?) și citește și compară și compară și citește - nimic: musiu era care-va să ziCÃ COntradictoriu.
dar pe urmă m-am calmat și zic: deh, poate a făcut omu\' doar așa, din instinct de conservare, că ști cum e omu\', nevricos!
apoi mi-am adus eu aminte că niște profesori de-ai mei mă tot băteau la cap cum că „mulțimea cunoștințelor nu te face mai deștept”, da, nu-i nimic, zic eu, tot e bine că dacă prin estetic se ajunge la etic, tot e bine și nu e omu\', pardon de expresie, „avortat aprioric”.

În rest, mulțam „fine” și ne mai audio-video (IO) noi, „leopard mic”...

Maestre,

ce să fac, ăsta e defectul meu: sunt studios, așa că am să vă delectez, în continuare, cu „teoriile estetice” pe care le-ați semnat și le-ați dat anonime:
„Oricum, e de observat ca atunci cand cineva vrea sa arunce cu noroi se ia mai intai de nivel. E de cand lumea pe site-ul si in cenaclul asta. Putini au avut bunul simt sa foarfere poemul. Chestiunea cu capra vecinului e inca la putere. Vorba unui cantec de la Sarmalele Reci: \"Prostia la Putere\"
Vlad Ioan Mirescu [05.Mar.04 11:25]

Maestre. mă declar falit:
când ești capră, când lup ciușdit...

către vlad ioan mirescu

Am uitat. Tot încercând să-ți „eludez meandrele” gândirii și încercând să raportez ceea ce ai scris la ceea ce ai exprimat în comentarii (mai exact „cum”) și contrariat, totodată, de agresivitatea ta - ca să te citez - infantilă am avut sentimentul că mă aflu în plină manifestare a legii compensatorii: Natura sau Dumnezeu (sau Natura lui Dumnezeu) îi înzestrează pe unii cu har, pe alții cu vocabular. Brusc, m-am bucurat că despre mine se exprimase cineva care are câte puțin din amândouă! Putea să fie și mai rău! Facem pariu că o să urmeze?!

1) oare?
2) probabil că încă nu ai răspuns comentariilor făcute la „Idealism”