Câmp de luptă

Domnule DeDe, imi vine sa chiui de bucurie ca sunt primul aplaudac al matale, adica ma autopromovez comentatorul favorit (as fi scris cel mai favorit dar mi-e teama de pleonasti)
Vreau sa te asigur ca mi-a placut poezia peste orice imaginatie din cauza confruntarii dintre puii de ciocarlie. Ca mie imi plac poeziile de razboi ca ma tine incordat pana la ultimul vers si plang de ma prapadesc. De data asta nu m-am prapadit dar am suspinat mai ceva decat pamantul ucis printre suspine. Eu nu inteleg cum ai putut sa gasesti asa o metafora ca m-am crampotit tot dupa lectura.
Eu nici n-am stiut pana acum ca pacatele se aduna in zbaterea finala, eu cand am sa mor n-am sa ma zbat deloc, sa nu se-adune, ca e bine sa te duci in vazduh cu cat mai putine pacate. Am auzit ca daca n-ai pacate ajungi in cer si te poti uita in jos dar daca ajungi in iad nu te poti uita in cer ca nu se cuvine.
Acum ca ti-am laudat poezia poate ca-mi oferi o bere, daca nu, iti pun o intrebare intrebatoare. De ce te numesti matale zeu deghizat? Nu mai bine ar fi zeu in pielea goala ca s-ar uita toate fetelele dupa matale?

Cel mai mult m-a impresionat a doua strofa, dar nici pe langa celelalte nu vreau sa trec fara sa adaug-frumos.Cat despre pacateeeeeeeeeeee,Doamne iarta-ne ca avem destule dar cred ca toti ne-am dori sa fim un pui de ciocarlie zburand in amont spre lumina.
cu stima
Gabriela

Gabriela, multumesc de trecere si de comentariu.
In ceea ce priveste \"pacatele\", este vorba de crimele pe care cei de pe front le fac, mai mult sau mai putin voluntar, in lupta, si despre \'izbavirea\' lor in moarte, cand devin una cu victimele lor, ei, la randul lor, victime. Nu este vorba despre pacatele adunate in viata, strict ceea ce se petrece pe campul de lupta. Cat despre puiul de ciocarlie, el simbolizeaza biruinta vietii asupra mortii, speranta unei noi lumi de lumina; la fel, el este si exponentul inaltarii spre cer, intr-un fel, insotitor in tril al sufletelor ce pleaca spre odihna.
Multumesc si mai vino pe la mine! :)
D.D.

Mesajul anterior e pentru tine, am omis asta din titlu, scuze!
;)
Daniel

Daniel, cred că nu ar fi trebuit să-ți explici poezia, Lasă-l pe cititor să înțeleagă ce vrea. Depinde în ce registru o citește, cu ce cheie deschide.

Multam, Liviu, onorat de trecere!
Ai dreptate, dar vazusem ca doua persoane interpretasera gresit partea cu \"pacatele\" si am zis sa dau un mic indiciu. :)
Multumesc inca o data pentru prezenta si te mai astept!
D.D.

Dragă 2D,

conosecvent celor afirmate, am venit. Sper să nu te deranjez degeaba.
Mă așteptam, în urma detectării unui „misticism” în maniera ta de interpretare de la „Vânătoare” să dau peste o viziune apocaliptică, dar mai „teologică”, dacă îmi permiți termenul. Viziunea există, dar, așa cum o înțeleg eu, este mai degrabă „științifică”, în cel mai fericit caz, „naturistă”. Dar, trecând peste această „pesrpectivă duplicitară”, poemul este foarte „rodund luminat”, tandemul proiectil - soare (artificial - natural, microfizic - macrofizic etc.) punând foarte bine în evidență relația Finit - Infint. Mai încântă, cel puțin mă încântă maniera reducerii organicului la anorganic în pesrpectiva unei „purificări biologioce”, a speranței reluării vieții de la forma sa elementară, cea mai simplă și mai puțin alienată.
Din nefericire (vezi mitul potopului în diferite religii), specia umană e vicioasă nu la nivelul posibilităților, ci la nivelul exprimabilităților. Cu alte cuvinte, e sublim să speri (precum Dumnezeu) că stârpindu-i pe cei mai răi va rezulta o specie bună, dar e zadarnic. Ceea ce rămâne (Noe) e mai puțin rău, dar nu e bun. Va deveni, prin alienare, la fel de rău sau mai rău. Suntem fii incestului și ai criminalui Cain, iar acest lucru nu poate fi anulat genetic decât prin stârpirea speciei.
Dar cine o va stârpi, totuși, pentru că pentru tine pământul a „rămas orfan” („Dumnezeu a murit!”), iar soarele este numai util nu și conștinent...

Multumesc pentru comentariu, Vasile, vad ca ne intelegem majoritatea sensurilor.
Am doar cateva obiectii. Nu e vorba despre moartea lui Dumnezeu, ci despre moartea oamenilor, de aceea e pamantul orfan, caci in viziunea mea, Dumnezeu a dat pamantul omului, care e nascut \'din pamant\', de aceea ramane acesta \'orfan\'(ma repet pentru a puncta viziunea aceasta asupra textului); iar despre soare, nu cred ca rolul lui e doar utilitar, ci, dimpotriva, \'mangaierea\' si \'suspinul\' il arata mai degraba patern fata de cel care sufera.
Cat despre oamenii \'rai\', nu sunt intru totul de acord, dimpotriva, cred ca ei au ceva bun in ei, chipul Lui Dumnezeu, dar despre asta prefer sa discut putin mai incolo, nu as vrea sa imi comentez tot poemul, cum m-a avertizat si Liviu mai sus, ii mai las si pe altii. :)
Multumesc inca o data si te invit sa mai treci!
D.D.

Dragă 2D,

Animismul sau panteismul pe care îl propui tu mă pune puțin în dificultate. „Formal” e bine așa. Ce nu pot eu să accept, totuși, este faptul că, viziunea ta fiind una cosmologică, adică „din afara” pământului, apare o problemă: Dumnezeu (dacă)a dat omului pământul, l-a dat „din interior” și „în interior”. Universul, cu întregul său mister îi este refuzat „omului teluric”.
Și încă ceva: planul psihologic. Eu nu am spus că, util fiind, soarele nu mângâie, nu încălzește. Am spus doar că nu este conștient de lucrul acesta. Cum spunea Pascal, „avantajul pe care acest Univers îl are asupra lui, acest Univers nu-l cunoaște.”

Dar, după cu spuneai, aștept „luminarea” pe mai târziu.

Pe curâd.

Draga Vasile,
in primul rand te-as ruga sa imi spui Daniel, fa-mi hatarul, da? :)
In al doilea rand, sa stii ca e total gresit ce spui, nu iti propun nici animism, nici panteism, doar antropologie biblica si creationism, nimic altceva. Dumnezeu a dat cu siguranta pamantul omului, nu numai ca spatiu interior, ci si ca spatiu de \"Cresteti si va inmultiti, umpleti pamantul si-l stapaniti\" (din memorie, mi se pare, Facere 2:42), deci total palpabil. Iar in ce priveste viziunea ta, om teluric si univers inaccesibil, nu sunt de acord cu ea, dimpotriva, eu cred ca, desi \"pamant din pamant\", omul e dual, trup si spirit, deschis atat spre pamant cat si spre cer - nu neaparat ca spatiu precis, ci mai degraba spiritual - , avand in el posibilitatea de a se face pamant sau cer, adica a trai cu Dumnezeu sau ai intoarce spatele, a-L refuza. Tot el, omul, este micul univers, imagine si arhetip al marelui univers, Sfantul Ioan Damaschin il numeste \"mic cosmos, imagine a marelui cosmos\"; de ce \'arhetip\', pentru ca are in el imaginea Arhetipului a toate - Hristos/Logos/Ratiune - si tocmai pentru ca \"universul nu cunoaste avantajul\", imi permit sa parafrazez, el este cel care trebuie sa gaseasca ratiune si ratiuni in univers. Da, cu \'constienta\' sunt de acord, doar omul... Discutia e enorma si cred ca ne-am departa de subiect, dar imi face placere. Mai vorbim.
Cu respect,
Daniel

Dragă Daniel,

(mi-am permis 2D - bidimensional = cruce - pentru că te semnai „D.D.”; dacă te-am iritat, îmi cer scuze...)pentru mine, în actualul stadiu în care au ajuns micile noastre „nelămuriri” o întrebare majoră își cere răspunsul: te aștepți să te citească numai „credincioși” după Biblie?
Una secundară: „creșterea și înmulțirea” nelimitată într-un spațiu limitat (sub toate aspectele) ce consecințe are?
Dar, vorba ta, parcă am fugit de poezie, și, totuși, comentariile mele erau în raport cu Pozia, nu cu Biblia...

Te aștept.

A, nu, nu sunt iritat deloc, Vasile, dimpotriva, esti unul dintre cei care ma onoreaza cu prezenta, iar despre dialog: nu m-am gandit la acea \"inmultire cu nemiluita\", nici vorba, dar aceea e o alta discutie; cat despre partea cu Biblia, iti pot aduce argumente din filosofie sau psihologie la fel de bine, nu ma astept sa ma citeasca nimeni cu Biblia ca \'background\', am adus aminte de insemnatatea cuvintelor de acolo pentru ca acolo m-a dus prima data firul discutiei, dar pot sa discut despre asta si in conditiile anamnezei platonice sau in contitiile psihologiei umane, nici o problema.
Sper ca si raspunsurile mele sa fie in raport cu poezia sau fenomenul poetic si imi cer scuze daca ai simtit o efuziune de imagini biblice, nu am avut ca scop asta, nici pe departe. Si raspunsul mi s-a parut cel mai aproape de discutia despre om-Dumnezeu-univers, pe care o aveam.
Sa stii ca ma incanta trecerrile tale si te astept oricand.
Cu respect,
D.D. :)

Poem cam declarativ. Nu vad surpriza, emotionantele capcanele semantice care m-ar tine cu sufletul la gura pana finisez lectura...Desi, nu e totul la suprafata, am vazut ca si explici cititorilor - cred ca bine faci: e un atelier totusi! - procedez si eu, uneori la fel, :), dar...Posibil, astept ceva mai mult de la tine...Imi pareai mai matur in alte texte...Te-am tot citit si...uite ca m-am si incumetat sa-ti spun ce am pe suflet! :)

Silvia, stii ce am invatat eu pe acest site? Ca toti avem maturitatea noastra, experienta noastra si ca nu are rost sa incercam sa integram totul in sablonul personal. Siteul e un cuibar de lumi personale foarte bine alcatuite, iar daca a ta e decorate cu desene de creion, poate a altora e un camp de lupta, un pat al lui Procust, sau o campie jucausa.

Din punctul meu de vedere poezia este foarte matura si curajoasa datorita temei - campul de lupta dupa razboi. Majoritatii ii vine greu sa isi inchipuie un loc ca acesta, daramite sa il descrie intr-o poezie atat de fin, atat de trist, atat de vizual, ca Daniel. Pentru asta e nevoie de putere. Sentimentele nu se invart intotdeauna in jurul iubirii directe, exista foarte multe alte situatii care te fac sa o simti, iar campul de lupta, moartea se adauga listei lungi si neglijate.

\"Pamant orfan\", Daniel, e sintagma-cheie, foarte bine plasata la sfarsit si foarte bine alcatuita. Eu te felicit si sper sa ne citim cu bine.

Draga mea Silvia, se pare ca pentru tine primavara este anotimpul luatului peste picior. :)
Eu stiu ca surpriza de care vorbesti si \"sufletul la gura\" trebuie pastrate de o nuvela, un roman, care au actiune mai elaborata, dar poezia nu e numai surpriza, e si simbol, e si viziune asupra unui lucru, e o parere despre realitate, sunt multe lucruri de spus, oricum, nu e numai surpriza; chiar cred ca aceasta poezie a mea este despre durere, despre renastere, despre viata si moarte, pe care, cred eu, le-am surprins in anumite simboluri. Stiu ca e atelier, dar nu cred ca esti subtila deloc cand imi spui asta cu zambetul acela pe buze, stiu ce vrei sa zici - cu toate astea eu cred ca am explicat numai cand era nevoie - si iti spun ca nu zici bine si e a doua oara (cel putin)cand ma iei peste picior, nu stiu de ce. Eu cred ca si cand te-am criticat am facut-o cu motive din textele tale, citate si asa mai departe, dar tu te marginesti la a afirma; mai mult, eu am precizat de fiecare data: \"parerea mea\".
Sper sa nu te superi si sa mai treci, dar eu te credeam prietena si vad ca ma tratezi cu raceala, nici macar nu ma comentezi. Eu am sa te consider o prietena de valoare si in continuare, dar tocmai pentru asta, pentru ca prietenul este cel care iti deschide bratele, nu trebuie sa ma injunghii si sa razi.
Accept sfaturile tale, dar as dori o parere mai concreta, nu numai afirmatii, iar de \'umor fin\', cred ca il prind, e chiar atat de surprinzator? :)
Pe curand!
Daniel

Da, Andreea, \'ai prins ideea\' :), multam de trecere si de cuvintele frumoase!
Cat despre alte comentarii, fiecare cu parerea lui, eu sunt aici sa iau si rele si bune, doar am de invatat din ambele. Multumesc de aparare, care mi se pare tare verosimila. :)
Cu siguranta ne citim in continuare!
D.D.

Ei, daca asa interpretezi tu, ce sa mai zic?:(
Nu te-am luat peste picior! Tu nu vezi ce se face pe la textele mele?:(
Eu am vorbit comparativ, cu ceea ce ai mai scris. Daca nu ai cucerit cititorul din mine, in schimb ai cucerit-o pe Andreea, cred ca e tot bine, mai mult decat bine, cred!
Uite: sunt de parerea ca nu ai gasit acele expresii poetice care sa ma socheze prin indedit, dimpotriva, pedalezi clisee, de ex.: \" râu de lacrimi\", \"ce îl împresoară\", \"să se întoarcă la izvoarele durerii\"...Considr ca acelasi fond ideatic il poti consuma printr-o formula de expresie mai incitanta, asta imi pare narativa/declarativa...Uite fraza \"ce poate face el abia născutul\"...dar nu numai, pare dintr-o compunere de clasa XXII, comparativ cu alte poeme ale tale...Vezi tu, eu nu te pot lauda, asa ca Andreea, ca altcineva, poate, stiind ca vor veni altii, candva, si vor observa ceea ce zic eu acum...Imaginile da, sunt rezistente, nu si nemaintalnite insa chiar si acestea, dar, repet: unde e originalitea fondului verbal, cel al tropilor?...
Doamne ce somnoroasa sunt si m-am hazardat sa-ti scriu! Daniel, nu astept laude gratuite si nu le pot oferi. Incerc sa ma uit la ceea ce se face aici, de parca ar fi ceva cu care sa te prezinti maine la o editura, cu critici profesionali, nu e firesc?
Uite la textul meu \"Spune ce vezi\" (la pareri), ca sa te convingi ce pret pun eu pe tine! Si nu am trisat!
Chiar imi pare rau, daca te simti afectat! Fii matur, accepta orice opinii, mai cu seama ca ale mele chiar le poti crede prietenesti, daca nu pur si simplu sincere. Poate asa siunt eu: mai exigenta fata de altii decat fata de sine, dar poate nu numai eu sunt asa? :) Spune-mi ca nu te-ai suparat! :(

Ei, daca asa interpretezi tu, ce sa mai zic?:( Nu te-am luat peste picior! Tu nu vezi ce se face pe la textele mele?:( Eu am vorbit comparativ, cu ceea ce ai mai scris. Daca nu ai cucerit cititorul din mine, in schimb ai cucerit-o pe Andreea, cred ca e tot bine, mai mult decat bine, cred!
Uite: sunt de parerea ca nu ai gasit acele expresii poetice care sa ma socheze prin indedit, dimpotriva, pedalezi clisee, de ex.: \" râu de lacrimi\", \"ce îl împresoară\", \"să se întoarcă
la izvoarele durerii\"...
Considr ca acelasi fond ideatic il poti consuma printr-o formula de expresie mai incitanta, asta imi pare narativa/declarativa...Uite fraza \"ce poate face el abia născutul\"...dar nu numai, pare dintr-o compunere de clasa XXII, comparativ cu alte poeme ale tale...Vezi tu, eu nu te pot lauda, asa ca Andreea, stiind ca vor veni altii, candva, si vor observa cea ce zic eu acum...Imaginile da, rezistente, nu si nemaintalnite insa chiar si acestea, dar, repet: unde e originalitea fondului verbal, cel al tropilor...
Doamne ce somnoroasa sunt si m-am hazardat sa-ti scriu! Daniel, nu astept laude gratuite si nu le pot oferi. Incerc sa ma uit la ceea ce se face aici, de parca ar fi ceva cu care sa te prezinti maine la o editura, cu critici profesionali, nu e firesc?
Uite la textul meu \"Spune ce vezi\" (la pareri), ca sa te convingi ce pret pun eu pe tine! Si nu am trisat!
Chiar imi aopre rau, daca te simti afectat! Fii matur, accepta orice opinii, mai cu seama ca ale mele chiar le poti crede prietenesti, daca nu pur si simplu sincere. Poate asa siunt eu: mai exigenta fata de altii decat fata de sine, dar poate nu numai eu sunt asa? :) Spune-mi ca nu te-ai suparat! :(

Nu ma supar, Silvica, doar stii! :)
Si eu sunt vai de capul meu de obosit, deci pun pe seama oboselii \'ranchiuna\', dar sa stii ca acum sunt multumit, mi-ai dat unele dovezi pe care am sa le pun in balanta si am sa vad ce fac. Cat despre partea cu Andreea, ma bucur ca mai am si comentarii pro, caci mie personal imi place poezia, mai ales ca se vrea mai mult vizuala, sa aduca imaginea razboiului, sau post-razboi...anyway... :)
Ne citim si comentam, nu sunt copil, dar chiar m-am simtit luat peste picior, asta este...
Imbratisari.
Dani

Nu e cazul, dar vreau să îți spun o povestioară:
Un ochi s-a revoltat pe trunchi și vrut să plece singur prin lume. Nu s-a rostogolit prea departe, că cineva - văzându-l ochi - l-a spart și l-a pus în tigaie. Fatalitate! Era stăpânul ochiului, care, recunoscându-l, a încercat să și-l repună în orbită. După lungi încercări eșuate, a zis: zadarnic - ce văd eu e ars și ce ars nu vede.
Dar s-a bucurat când și-a dat seama că mai are un ochi nears care vede și, îngrijindu-l cum se cuvine, mulți ani, atunci când i-a venit sorocul, l-au găsit mort, așezat pe o parte, cu palma peste ochiul lui credincios...
M-am gândit la această povestioară plecând de la un vechi proverb arab: celui care își face un prietent îi mai crește un ochi, celui care își pierde un prieten i se întunecă o zare; răsăritul și apusul sunt prietenii tăi atâta timp cât vezi.

Multumesc, Vasile, mi-ai adus zambetul pe buze de dimineata! :)
Da, asa e, vreau cat mai multi \'ochi\', dar e greu sa te incredintezi unui prieten si el sa te tradeze, din pacate, viata iti ofera multe tradari, de aceea esti din ce in ce ma precaut in alegerea prietenilor...si cel mai mult te raneste cand cel pe care credeai ca il cunosti te trateaza ca si cum ai fi un strain.
Mie imi placea o remarca din \"Nasul\"(cu Al Pacino) - \"Stiu asta de la tatal meu: pe prieten sa il tii aproape de tine, dar pe dusman si mai aproape\" - asa ca, sper in cat mai multi prieteni! :)...stiu ca cei de pe site sunt niste prieteni pretiosi, sper sa fie si de nadejde!
Cu respect,
Daniel

Abia acum am ajuns sa citesc comentariul Silviei si ma intristeaza ironia fina cu care trateaza pozitia mea fata de aceasta poezie.

In alta ordine de idei, vroiam sa ii spun Silviei ca un poem reusit nu trebuie intotdeauna sa socheze prin sintagme teribil (sau teribilist) de originale. Un poem poate contine clisee atat de bine aranjate, incat sa redea intr-un mod mai...hai sa-i spunem \"clasic\" ceea ce a vrut autorul sa ne arate. Poezia moderna are limite largi (ca norocu\', altfel unele genii nici nu ar apuca sa isi descopere afinitatea pentru literatura). Limbajul folosit de Daniel ajuta in conturarea lina, calma, a unui tablou care ar fi putut fi descris violent, cu sange, urlete, sarma ghimpata si ochi iesiti din orbite. Daniel a vrut sa reduca violenta tabloului, sa scoata in prim-plan durerea, tristetea, tacerea si moartea, nu frica, groaza, urletele si crima.

Intelegi tu oare acum de ce ii tin partea si de ce ma opun comentarului tau?

Multumesc, Andreiuta!
Eu spun ca tu ai dreptate si cred ca ar fi normal ca sa fiu crezut de oameni, din moment ce eu am scris poezia, ai inteles aproape in totalitate ce vreau sa spun in text si ma bucur ca ma sustii! :)
In felul ei, si Silvia are un punct verosimil, il inteleg, e normal, dar cred ca e mai mult unul de cititor decat de critic literar, adica zic ca numai un \'spectator\' ar cere de la poezie actiune, violenta, suspans - asta se poate gasi foarte usor la un thriller, sunt mult pe sticla zilele astea. In opinia mea, un critic merge la substrat, nu se uita mereu si mereu la forma, gaseste ideile care ii plac si cele care il deranjeaza...si nu cred ca il intereseaza ce vor spune ceilalti - daca asta e parerea mea o sustin pana in panaele albe, cand cred ca am argumente.
Oricum, Silvia e o persoana care m-a si placut candva in scris, poate ma va place iar, de nu ii plac poeziile astea nu-i bai, ca mai scriu eu, sanatosi sa fim!
Sunt de acord cu tine, pentru ca nu cred ca aveai vreun interes sa imi inalti o statuie, asta in primul rand, iar in al doilea rand, eu stiu ce am scris si stiu ca ai interpretat fain, ajungand chiar unde tintisem.
Multumesc inca o data si sper sa treci pe la mine cat mai des! :)
Cu drag,
Daniel