Vânătoare

Exista niste ingeri in poezia ta ale caror \"mâini de aripi cu pene de vise/se tot zbat să-nalțe picioarele moi\", iar cai rotunzi cu umeri de piatră/nechezând trag de ele -napoi\" - e poezia ta o (trista)incantatie a trecerii spre lumea de dincolo ? Ai vrut sa simtim neputinta ingerilor de a ne salva ?

Dragă Ella,

am să îmi calc (acum) unul dintre principii și voi vorbi despre „poezia mea”. Nietzsche spunea: „Dumnezeu a murit!”. Eu sunt „mai catolic decât papa” și spun: Dumnezeu a fost avortat! Din diferite rațiuni (glumind, aș putea spune din perspectiva marketingului și a publicității...) „pentru noi”, așa cum este „mediatizat”, este o clonă schizoidă și autistă. El este și nu este. El este, dar nu îl cunoaștem și necunoscându-l „pentru noi” el nu este. În definitiv, ce biserică își dorește enoriași morali? Popii ar intra în șomaj, iar prostituatele ar rămâne fără clienți.
Nu este neputința îngerilor de a ne salva, ci neputința omului de a se autosalva.
E o idee îndrăzneață sau nebună. Sper că nu te-am șocat și că îmi vei mai pune întrebări...

O, nu provoca necunoscute!! Mi-s timida, nu si neinformata. :)) Iti doresc succes la... \"Vanatoare\"!

\"cai rotunzi cu umeri de piatra\"... toata poezia abunda de constructii monumentale si puternice, care imi plac, dar sunt parti care nu ma conving. Iti scriu ma tarziu ceea ce cred... voi reveni.
Cu respect, Martin

uite ca am revenit, matinal si cu inca o noapte nedormita.
Cu toate acestea sper sa fiu lucid in ceea ce spun.
Cum spuneam mai sus, folosesti multe imagini monumentale, foarte teatrale uneori. Sunt insa unele fragmente care nu ma convig, le voi insira, specificand de ce.
\"trag lucrurile c-un bun simț morbid\" Am impresia ca acest \"bun simt\" face parte dintr-o alta estetica, si nu pot face nici un fel de conexiune intre primul vers si aceasta sintagam. Poate ma insel.
Imi place mult in schimb versul \"urc adânc, adânc urcă umbra în mine\", nu neaparat pentru imagine, cat pentru inversiune, care intr-un mod subtil, schimba ritmul poeziei.
\"ora trece cu arma pe umăr\" nu as vrea sa gresesc aici, dar simt o imagine de parodie, care distoneaza cu tonul grav din poezie.
să doboare suflete caRE RAmă grădini\" - nu ai putea folosi \"ce\" in loc de \"care\", pentru ca imi da o senzatie cacofonica.
Ok, ma opresc aici, tot ramanand in minte cu \"cai rotunzi cu umeri de piatra\". Splendida constructie.
Cu respect, Martin

Dragă MEB,

îți mulțumesc pentru revenire. Am remarcat și „venirea”, dar am considerat inoportun să-ți răspund înainte de a te exprima „deplin”.
Dacă nu am înțeles greșit, reproșul tău ține de o „asociere estetică”, pe care, în puține cuvinte, am să încerc să o justific aici.
Pentru mine, Natura în sine este un domeniu al evidențelor estetice, care, la nevoie, exclude orice posibilitate de obiectivare a ființei umane. În ultimă instanță, hai să spunem, „instinctul de conservare” pe care Rațiunea Naturii și-l autodictează poate conduce la indezirabilitatea existenței umane ca specie. „Virusul” trebuie eliminat.
Prin urmare, în ordinea „genezei” acestui frumos natural, din perspectivă umană, ca subiecți axiologici, dacă vrei, ne place, nu ne place, suntem constrânși (bucurați-vă pozitiviști!) să acceptăm importanța elementelor primordiale: mecanico-fizice, chimico-biologice, psiho-somatice ș.a. Iată că, din această pesrpectivă, pentru om premisele valorii nu se substituie valorii. În ultimă instanță, chiar dacă „imitând” (Platon) natura, ea este un artefact, o predicație a lui „homo faber” (Bergson). Este, dacă vrei, o „umană sinteză” între dat și creat, între natural și artificial, între natură și cultură.
Din pesrpectivă deterministă, îmi vine în minte o altă sinteză: Matrix și Equilibrium - necesiatea căreia te supui și necesitatea pe care ți-o impui.
Incontestabila dualitatea a spiritului determină omul să oscileze între „monumentalitate” (ca sistem) și „bun simț” (ca natură). Acestă vizune este una „atemporală”, iată de ce „ora trece cu arma pe umăr”, iată de ce mă bucur că ai observat teatalitatea, dar nu ai observat păpușile pentru că m-am chinuit ca estetic să le ascund sforile.
Concluzie: ne mișcăm între „hazard și necesitate” (J. Monod), însă hazardul este neputința cunoașterii umane de a valorifica caracterul universal al necesității la nivelul artefactului. Ne place că suntem, dar nu ne placem cum suntem. NU SUNTEM CAPABILI SÃ ÎNȚELEGEM SISTEMUL!

Te mai aștept și te mai caut.

Cu prețuire,
V. Munteanu

Frumoasa poezia, Vasile, imi place ritmul ei si imaginile prezentate sunt faine, se \'povestesc\' prin ele insele.
Cu toate ca imi place versul si imaginea realizata prin el, ma impiedic de ritmul lui, care nu se incadreaza in tot, mai ales ca revii imediat la acelasi ritm rapid dinainte: \"urc adânc, adânc urcă umbra în mine\", mi se pare ca \"urca\" si \"adanc\" se ciocnesc acolo, dau bine ca imagine, dar nu si ca sunet, zic eu.
Cat despre imaginea pe care vrei sa o creezi, cred eu ca este una a imposibilitatii umane de a merge spre divinitate, nu invers - asta o spun, chiar daca ti-am citit comentariul de mai sus - pentru ca am vazut toate cele atribuite oamenilor pentru a le arata neputinta sau \'nevrerea\' de a-L cauta, dar ma gandesc ca si \"invalid\" alaturat divinitatii este tot un atribut al neputintei omului de a-L vedea decat asa, neclar, nedeplin, si pana la urma in poezia ta \'nesemnificativ\'...
As mai putea comenta pe tema un timp indelungat, dar ma opresc aici, sperand ca m-am facut inteles.
O poezie frumoasa si graitoare ai aici, felicitari.
Mai ne citim.
D.D.

Dragă D.D.,

ca să zic așa, ÎN SFÂRȘIT! Asta vrea să însemne că „trecui” de câteva ori pe la tine, dar, inexplicabil, mi-am văzut de traba mea (a se citi: am citit poezia ta) și am ieșit sfios.
Dacă tot ai spart gheața tu (mulțumesc! ai grijă la „copcă”!) presupun că, de acum, nu ne vom mai vedea numai de-ale noastre, ci, printre altele, și unul de-ale altuia.
Obiecția ta este oarecum îndreptățită, în sensul că există așa cum ai observat-o tu, însă, cel puțin la nivel stilistic, am vrut să fie o contraparte a primului vers „cai rotunzi cu umeri de piatră”. O alternanță între „materia” care se rostogolește (punctul, cercul, sfera, planetele, sistemul solar, universul și dumnezeu știe mai ce... o cosmologie infinită dacă vrei, unitară) și „subiectivitatea” punctului însuși, pentru care chiar și umbra, departe de a fi un epifenomen, are valoarea unei apăsări inefabile.
Științific vorbind, o forță al cărei vector prinicpal, în primul caz este „masa”, iar, în cel de-al doilea caz, „accelerația”.
Am spus că asta am gândit. Dacă am reușit sau nu ce cre eu nici nu contează, important este ce crede și ce percepe cel care citește.

Te mai aștep și te mai găsesc.