Vasile Munteanu

Daniel,

chiar dacă „tăcut” (și nu ai rămas dator) nu cred că ai bănuit că nu mai trec pe aici.
Și, acum, despre poezie: față de precedentele, în care „încheietura” îți era „mai fermă”, simt aici o alunecare spre „iconoclast”, pe alocuri un pic forțată („asine”?), pe alocuri un pic uzată („praf”-„nisip”, „verde” ș.a.).
Nu știu cât de bine se împacă imagistica lui „Carpe diem”, pe care o încerci aici, cu planurile amestecate ale „Vieții lui Isus”, trecerea de la intrarea lui Isus în Nazaret, întâlnirea cu Maria Magdalena sau portretizarea fecioarei fiind una oarecum ilicită și acronolgică.
Gândesc, în modestia mea, că puteai reuși mult mai mult dacă te axai numai pe unul dintre cele două planuri sau dacă încercai o intercalare „obiectivă”, din afară...
Desigur, o părere și un semn de „trecere”.

Constant, chiar dacă „invizibil”,

Îți mulțumesc pentru lectură și pentru gândul generos.
Oamenii numără câte stele pot cuprinde cu privirea, însă cele mai frumoase stele sunt cele pe care nu le putem vedea.
Nu scriu pentru „stele”, ci fericirea mea este să știu că, din când în când, poezia mea mai încălzește câte o „inimă”.
Sunt pe site foarte multe poezii mult mai meritorii decât ale mele.

Recunoscător,

Bănuiam eu că nu mă crezi în stare...

:),

Dragă Dana,

greșesc dacă în înțelegerea acestei poezii vin pe „filiera”: „Rame” și „Miopie”?

Încă „descifrând”,

Mae, ploile sunt mult prea sfinte
să le oprim prin dor și prin cuvinte
oprindu-le am omorî și marea
pe care „puiul” tău își caută chemarea...

„Haveil havulim hacoil haveil”
sau
„Vanitas vanitatum et omnia vanitas”

Liviule, cred că îți înțeleg gândul: cine are nevoie de „imagini”, nu mai poate merge la „esență” prin „cuvânt”.

În trecere,

„ A exista – o deprindere pe care mai sper, încă, să o capăt. Am să-i imit pe ceilalți, pe descurcăreții care au izbutit, pe transfugii lucidității, am să-i jefuiesc de secrete și chiar de speranțe, fericit să mă agăț împreună cu ei de josniciile ce duc înspre viață. M-am săturat de nu, da-ul mă ispitește. După ce mi-am secătuit rezervele de negare, poate însăși negarea, de ce nu aș ieși în stradă să strig în gura mare că mă găsesc în pragul unui adevăr, al singurului adevăr care contează? Dar ce este acest adevăr – încă nu știu; cunosc doar bucuria ce-l precede, bucuria și nebunia și frica.“
E. Cioran - „ Ispita de a exista“

Și am mai învățat ceva: nimic nu vine „prin tine” singur. Celălalt, ceilalți sunt o necesitate aș spune organică. E modul meu de a recunoaște micimea și infatuare celor care proclamă cu emfază Eu!
Ce sunt „eu”, este esențail. Fără „ceilalți”, esențialitatea mea nu ar însemna nimic, nici măcar atât...

Definitiv îndrăgostit de ceilalți,

Adrian,

constant, am revenit, dar, îmi pare rău că trebuie să spun acest lucru, în afara celor exprimate la „Sonet 9”:

„e-n frumusețea simplă a discursului tău poetic, cel puțin pentru mine, un paradoxal romantism semantic, pe care aș înclina să îl cred \"tăcere\".
Cuvintele, stilizate deplin, au o luciditate, o transparență care pot părea contradictorii, deoarece, invitând la meditație, concomitent, erup înțelesuri la suprafața lor, anulându-le sensul tradițional, atât de sleit de semnificații, către care, la o lectură superficială, ai putea să te lași ademenit. E, așa cum am spus, o paradoxală împletire între \"ideea simplă\" și \"simpla idee\", între desăvârșit și nedesăvârșit.”,

am simțit că mi-ar veni foarte greu să spun „altceva”. Poate că „frecvența”, cel puțin cu această ocazie, a determinat reducerea „intensității”. Poate că „ce”, de această dată, a triumfat în fața lui „cum”. Poate...
Nu vreau să mă fac greșit înțeles, sonetul tău îmi place, însă îl simt puțin „diluat”, puțin „grăbit la copt”, rodul lui „a apărea astăzi”.

Un cititor constant,

Am revenit în „portul” unde marea
Mai cântă încă în sublime scoici
Cu vocea cuibărită lin la sânu-ți
Copilărie când te mai întorci?

„Omul-lup-de-mare”

Poezia - instanțiere a unui moment unic

Poeții, mulți, se zbat în căutarea
Pe care tu nu ai s-o guști vreodată,
La tine, versul este făt, copil, femeie
La tine Viața este-adevărată

Nu, nu ești vie, cum suntem cu toți,
Căci moartea nu te va putea atinge,
Tu ești „copilul” visând „bizantin”
Imperiul care nicicând nu se stinge

„Nopților de vânt și ploi
Mă închin fără suspine,
Ochii mei te plâng prea goi,
Cât dor îmi e de tine…”

Sufletul tău este un loc privilegiat în care se eternizează un moment unic - „Poezia sine”-lui. Prelucrând „lumescul” - cadru, obiect, fenomen - universalul experienței umanității devine o experiență particulară, dar a cărui subiectivitate, tocmai pentru că este absolută, atinge obiectivul, o experiență pe care numai „sufletele alese” o pot atinge, o pot împărtăși sieși și care nu poate să fie împărtășită celoralalți.
Însă Poetul este un „inspirat” și, dovedind acest lucru, tu, Cristiana, reușești „comunicarea” unei stări unice și irepetabile, unei stări pe care unii o vor nega, alții o vor denatura, iar alții o vor înțelege, dar nu o vor crede.
Dar acest lucru nu va face decât să întărească și mai mult ideea că poezia este o stare pe care unii o ating sau nu.

Cu regretul „stării irepetabile”,

un admirator,

„N-am mai trecut de mult prin sat
Și-mi spune un” poet cum c-ai rostit
Un nou poem, Mae, și, iată-mă, am venit...

Poemul tău, Mae, ar trebui să aibă formă de nor și, citindu-l, să te simiți ud până la suflet, până la cel din urmă „semn”, până la cel din urmă „copac în care” te-ai ascuns.
Ești în tine însăți într-un plin „potop al sentimentelor neîmpărtășite” și poezia este porumbelul care te conduce către muntele Ararat.
Cuvântul ești celălalt tu, pe care te temi a-l rosti pentru că nu ai certitudinea că rostirea înseamnă creație și cât timp îl mai porți pe buze - nici înăuntru, nici în afară - el încă nu s-a rupt definitiv de „limba” ta.
Dar, Mae, așa sunt lucruile rânduite, „fiecare pasăre pe limba ei piere”.
Cu urarea: plouare ușoară,

același,

Cristiana,

hamletian, umbra unei fericiri te bântuie făcându-te să îți fie frică să mai visezi și, deopotrivă, să rămâi trează. E o lentoare tăioasă în această poezie încât este aproape imposibil să îmi imaginez că nu ai scris-o noaptea, în acel „cadru” alb în care suferința este la ea acasă mai mult decât oriunde.
Aparent apatic, dinamismul și cromatica acestui poem se nasc din „sincretismul” sentimentalismului, pasionalității, ironiei și, pe alocuri, a umorului persiflatoriu. Un strident compromis între rimă și ritm anume folosit parcă pentru a imprima poemului lentoarea devastatoare a unei procesiuni mortuare.

Tulburat, „un străin” care a venit „din nou”,

Cristiana,

de multe ori sinceritatea, acea sinceritate pe care nu o poți comunica dintr-o acută lipsă de cuvinte esențiale de care este bolnavă specia umană, gândul „acesta”, pe care amândoi „îl împărtășim” adesea, se lovește de aspectul formal, de cum ar dori ceilalți să citească această stare.
Ceilalți, atunci când nu ne sunt într-un fel sau altul „apropiați”, nu au nevoie de „noi”, ci rezonează la sinceritatea noastră numai în măsura în care descoperă acest tip de sinceritate și în ei. Altmiteri, un suflet, o experiență, mâna întinsă prin poezie către sufletul „altcuiva” vor fi călcate în picioare sau, mai delicat spus, vor fi jertfite pe altarul „formei artistice”.
Avem nevoie de „armura cuvântului” și de „scutul ideii”. În definitiv, toți suntem niște Don Quijote de circumstanță, însă adierea unei „mori de vânt” poate să fie, uneori, ucigătoare.
„O bătaie de aripă a unui fluture aici poate provoca furtună în Pacific”.

Cu drag,

Dragă Oriana,

dincolo de bogăția registrului ideatic și stilistic, asupra căruia am să te rog să îmi permiți să mai reflectez, ceea ce mă încântă, total atipic mie, la această poezie este forma. O formă care, dincolo de „center”-ul procesorului de text, vine și se mulează perfect conceptului de „bolero” exprimat de către tine în ultima strofă. Mi te și imaginam învestmântată în roșul spaniol al rochii spiralată în vârtejul pătimaș al dansului alături de El. Mai ales că ultima strofă începe cu „eu”, ca o gleznă fină de femeie, surprinsă în arcuirea grațioasă ca a unei lebede, și se încheie cu „el”, un vârf de picior deopotrivă mlădios și viguros, capabil a susține arhitectonica trupurilor contopite.
Patimă hispanică din cap („eu”-ul începutului de poem) și până în picioare („el” din final). Ole!

Un spectator,

Ioane,

un posibil răspuns al acelor „adevăruri” spuse în glumă.

Cu sinceritate,

Ioane, de la un „confrate”/ că prea „e toate însurate”

e rău cu rău o știe orișice,
dar mult mai rău ar fi în zori
în loc să îți miroase a femeie
să îți spui singur „ghicitori”.

Tu spui că ești numai o „placă”
(Ești, poate, doar cicălitoare)
Oricât de vechi ți-ar fi „vinilu\'”
În versuri ești... compozitoare!

De Crăciun ai fost „cu Capra”
Înspre Paști tu faci pe Mielul -
Sau e laptele prea acru
Sau „te roade strugurelul”...

este acea „ultimă oară”!?!

Atât de bine vă „rescrieți”
C-am înțeles ce-nseamnă „res”
Însă aș vrea să vă întreb:
Ați face „duo” și în vers?