Vasile Munteanu

„M-am născut nopatea, la Sf. Andrei”, își începea poetul cerbilor și al izvoarelor unul dintre poemele sale biografice, neuitând precizarea că în poezia sa se intră „ca într-un sat de munte”.
Găsesc în poezia ta, Vladimir, ceva din puritatea primordială a acestui „umbilicum terrae”¸ un univers în care simplul semnifică, cuvântul tălăcește substanța între istorie și existență, între mundan și supramundan, cuvântul fiind „incantația” care face poartă spiritul între „porțile viului” și „dragonul regăsit în nod/ saturn...”.

Cu respect,

Poezie a respingerii oricărui final, în care iubirea suspendă temporalitatea, fericirea de a fi având valoare orgasmică, într-o împerechere paradisiacă în care partenerul poartă în sămânță esența lucrurilor și fenomenelor care ne descriu și ne conferă smenificație ontologică.
O dialectică a ludiului, tulburătoare, gravă, depășind cu senioritate tribulațiile afectivo-erotice ale maculaturii contemporane, poemul acesta este, pentru mine, cea mai nobilă descriere a identității eros-ethos, așa cum se mai găsesc numai în creațiile marilor expresioniști.
O scurtcircuitare a limitelor, o experiență supremă și inimitabilă, e explorare dincolo de estetic și psihologic, în sferele pure ale cuvântului din inimă.
Excelsior!

Cu drag,

în timp, tristețea ajunge castă, dezbrăcând de sensuri catastrofice o lume care ne devine din ce în ce mai puțin ostilă pentru că puțin ne pasă de intransigența ei; totul se întâmplă ca într-un spectacol a cărui finalitate, deși o intuiești, îți devine indiferentă pentru că vei lua cu tine scena, decorurile, vei lua cu tine actorii activi de pe secenă, precum și actorii pasivi din sală; iar paradoxul vine din faptul că, deși comunici și te comunici din ce în ce mai mult, te simți din ce în ce mai singur; transcendența copilăriei devine imanența însăși a poeticului.

Cu drag,

\"iată victoria fluturându-mi lucrarea scrisă goală\" - :).

Mulțumesc ambelor.

Cu drag,

poate ca intr-o zi vom pleca toti; poate ca ne vom intalni acolo unde zapada inca ne suporta; poate ca fiecare de la nivelul lui va ridica mainile spre cel care locuieste mai sus; poate ca neaua este o rochie de mireasa pe care o vom imbraca pe rand cu totii; poate ca vom imbatrani si vom deveni femeile de serviciu ale propriilor copii in care ni s-au intrupat visele, implinirile si esecurile; poate ca fiecare prunc e un mugur invelit in fulgii albi ai marii pasari care este iarna; si cand toate caestea se vor implini vom putea, in cele din urma, sa uitam si sa uitam...

Cu drag

Daniel,

deși \"tăcut\", am observat constant cum ultimele tale poezii gravitează în jurul mesianicului: \"Lăsați copiii să vină la mine\", abordând \"transhumanța spirituală\" din multiple perspective: teologic, filosofic și psihologic.
Pentru tine copilul divin are valențele focului \"obscur\", fiindu-și mereu identic în diversitatea ipostazierilor, distincțiile \"ceea ce a fost - ceea ce este\" și \"ceea ce nu a fost încă - ceea ce este\" evidențiindu-se sub raportul aspirației, a căutării de sine în absolut și a absolutului prin sine chiar și acolo unde \"nu coboară niciodată păsările soarelui/e mult prea sus pentru ele nu se avântă\".
Necunoașterea are echivalentul înmormântării, însă este o înmormântare \"în cunoaștere\", sau, cel puțin, din această ecuație, prin moarte, se elimină \"lumea aceasta\" ca variabilă, ca \"necunoscută matematică\".

Întuneric luminos, Daniel.

Cu prietenie,

\"E vremea rozelor ce mor\", Geea, ce devreme ne trăim zăpezile, ninse, ca un \"joc de noroc\", pe unii mai albe, pe alții mai \"murdare\"; ce vină au zăpezile, Geea, ce vină?

toți oamenii devin \"strigoi\"
lumina își ia carnea înapoi.

Poate ne va-nflori în inimă un soare.

Cu drag,

să crezi în ideea pură („uniforma albă”) ca într-o urmă de pas prin zăpada mov în care lumea e roz atâta timp cât este îndrăgostită de absolut (într-o împlinire organică, aproape sexuală cu ideea); o lume închisă între amintiri și gânduri pe marginea lor, ca și cum ai căuta o formă perfectă și tocmai de aceea ireală; o formă pe care subconștientul („odaia strâmtă”) nu o poate structura din părți diforme de realitate, diforme și incomplete („nu ai mâncat cine știe ce”) care duc, puțin câte puțin, la alienare („neuornii tăi sunt afectați de grăsime”); singură dragostea, ca o haină de zăpadă, inocentă și totală, re-creează afectiv lumea, într-o ciclicitate psihologică, asemeni unui deja-vu colectiv („țâncii... bunicii... nepoții își refac câte puțin amintirile”); numai ea, dragostea, are puterea de a ridica universul irațional și inert („tufe de trandafiri înghețate, copaci luându-și lumea în cap cu destinația nowhere”) de la detaliu la o imagine unitară, totul rămânând în urmă ca o dungă roz în întunericul lipsei de sens și de înțelesuri.
(poate puțin rebarbativ \"înfloricate cu nivelul de trai\")

versuri ale melancoliei, care, prin individuație, prezintă viața aporetic, ca o succesiune de suflete si de stări specifice, imposibil de \"surprins\" altfel decât în particularitatea lor locală.
Unii vor spune că, prin \"occidentalizare\", aceste versuri nu mai sunt \"actuale\"; nu spun că nu poți cunoaște \"ființa unui popor\" (pardon de o vorbă așa mare) decât vizitându-i ființa, adică pe \"ființe\" la ele acasă, la izvorul lor, în sufletul lor, dar e suficient să privești (exemplu aleatoriu...) emisiunea \"Lumea lu\' Dinescu\" și te poți convinge de \"perenitatea\" acetei descrieri.
Poate că nimic nu se poate face \"aici\", poate că totul este făcut să dureze până când \"soarele un măr mușcat/duhnea a ploaie stafidit spre apus/într-o gură de combinat/noroc cu cizmele îmi ziceam\", până când nu va mai fi nimic de călcat în picioare, de îngropat în noroi și reziduuri.
Poate că tocmai acesta este roul sufletului-combinat, de a procesa, de \"a rafina\" materia brută a trăirilor.

În trecere,

textul nu are \"typos\"; fiecare are viziunea lui despre moarte (crede-mă, oricât aș \"forța-o\", moartea nu este \"mai moarte\"; coincidență, și eu am găsit la mine în pagină poezii mai bune în trecut, dar tot e bine dacă măcar la \"eșecuri\" ne citim părerile; cât despre ce am vrut să spun în poezie, sincer... nu îmi mai audc aminte.

Același,

pentru a putea descifra sensuri „subiective”; orice model real din natură este reprodus prin abstrcțiune pură, prin „resemnificare” a unui spațiu afectiv virtual și concret în egală măsură, ca un compromis între „a simți” și „a reprezenta”, „a gândi” și „a zice”; o paradoxală dialectică între pozitiv și negativ în însuși procesul negării: poezia e în mine, dar poezia nu sunt eu; prin urmare CINE sunt eu când sunt Poezia?
Orice apropiere de vegetal sau animal, substituie perenitatea prin degradare, prin devenire întru mai puțin; entitățile organice „însufkețite” se contrapun structurilor perfecte ale chiar biologicului lor; iată cum, astfel, moartea poate fi superioară în plan estetic vieții; redundantul relațiilor intersubiective, trădat de „evoluția în decădere” este numai un „sarilegiu inesențial”, care se mișcă în încremenire.

cu nedegradată sinceritate,
un „alienat”,

nu e nevoie de carne să iubești sufletul, nu e nevoie de doi să iubești unul - iubirea e „coeziune” a materiei iubirii; „zeul” e un om sau orice se poate descrie ca „ne-om”, într-o progersie pur abstractă, care te umple de iubire „pe dinăuntru” întocmai cum apa umple ulciorul upanișadic: spărgându-l, sufletul „formei” se contopește cu sufletul fără formă; târfa, devine, astfel, o sfântă, căci ea iubește în fiecare „el” Unul.

Cu drag,

simfonie a tamplelor, reverberatii ale unei inimii intrata in rezonanta cu sinele infinitatii atemporale, pulsand in ritmuri proprii de asteptare si de necuvant, de zatuire si de solubilitate, de devenire si de incremenire, intr-un maine teren pe carew nu voi inceta sa il astept in sulfetul lucrurilor neumbrite, pentru care \"ce-ar-fi-daca\" semnifica un orizont de asteptare si un mod de a fi.

Cu drag,

versuri ca o dezbrăcare a copacilor de cuvinte, ca și cum pe Ravel l-ar fi inspirat ploaia pașilor de porumbel de pe frunzele prea înalte pentru a fi văzute, nelumesc colorate pentru a fi înțelese de semenii liniștii;
bucură-te, Codrina, tristețea acestei poezii este fericirea tristeților următoare.

Cu drag,

Elia,
chemarea, uneori, se-aude chiar și în sufletele mute

Vladimir,
puține vorbe, multă bucurie. Mulțumesc.

Cu drag,

altceva decât umbra nu reflectă oglinda
căutând cu ardoare lași în urmă fântâni
șaluri de întuneric îți acoperă tâmpla
își revarsă pupila forma sa peste mâini

poem al căutării febrile până la \"secătuirea\" izvoarelor, printre abisuri care insensibile ne întorc întrebările întrebându-ne (\"ecoul\"), făcându-ne să ne simțim doar o imagine, să ne îndoim că existăm în carne și oase, că avem ochi pentru a vedea și miros pentru a mirosi; tăcerea și insensibilitatea celorlalți ne fac să ne simțim naufragiați în noi înșine, singura certitudine (\"echilibru\") fiind însăși arderea întru căutare; cel care dorește să afle va păși, chiar dacă pentru ultima oară, dincolo de oglindă.

Cu drag,

garada de onoare îți prezintă onorul cu palma întinsă pe lângă vipușca inimii; moare, moare, dar nu se predă :).

Mulțumesc mult pentru \"solidaritate\".

Cu prețuire,

delir romantic, \"alb\" ca un \"crin\", care, deși debutează printr-o cerbicie (\"Sunt datoare fiecărui cuvânt\") în cadrul căreia \"sufletul\" dobândește semnificația unei \"unități lexicale\" (\"câteva unități de suflet\"), sfârșește într-o autentică stare de contemplare (\"nu pot iubi fără să urăsc ceva din mine/ țărâna desprinderea sau poate cuvânt\").
Din nefericire (sau dimpotrivă) \"rădăcinile\" nu pot fi \"redecorate\" acum și aici; adevărul e sau real sau trist: această rochie sau nici o rochie, acest destin sau nici un destin; după cum spunea cineva, \"mai multe adevăruri nici un adevăr\".

Cu drag,

rătăcitor al planetei antigravitaționale, în care prăpăstiile cresc spre cer căzute dintr-un alt cer, poate imaginar, poate mai real decât ne închipuim, poate poetic, dar poate vital, poate estetic, dar poate social - poate toate la un loc, dar poate nimic din toate acestea; poate cuvintele poeziei acestea (și, prin urmare, nici comentariile) nu pot fi citite, poate că au căzut \"în sus\" în chiar clipa rostirii/scrierii lor, ca într-o melodie hazlie:

\"mansarda mea e la parter/ de-acolo eu privesc spre cer/ care se află dedesubt/ pământ de-asupra e de mult

am obosit tot căutând/ să aflu rostul ăstui gând/ de-aceea eu acum vă spun/ că pe pământ nimic nu-i bun/ că toate așa așa cum sunt/ pământ în cer cer pe pământ\".

Cu prețuire,

damen tango; alive :).

Cu drag,