Poezie
deșeuri
1 min lectură·
Mediu
uitam cuvântul să-l mai scriu uitam
cum m-a rostit cuvântul
reînvățându-mi cerul gurii să modeleze
-n vânt pământul
cântam pe stropii tăi de ploaie în partituri
de vise moi
dar n-aveam duh ca să le suflu se sfărâmau
în amândoi
sau poate că nu se sfărâmau ci se făceau
în prunci de lapte
purtai în pântec sori de zi purtai în piele
sori de noapte
ne cuprindeam cu mâini de aer ne pătrundeam
ca reci fantome
parcă treceam printr-o grădină a mantiilor
de arome
tu parcă te lăsai trecută dinspre rostire spre tăcere
te-nfiorai
ca un altar cutremurată de plăcere
te scuturai în neputința de-a te opune de-a nu vrea
să fii rostirea
nerostită a florii din grădina mea
când dumnezeu lucrează oamenii n-au încotro:
se odihnesc
nici lucrul tău nici lucrul meu nu se sfârșesc
(decât în sine)
e numai amânare vremea care astăzi vine
nelucrată
muzele au murit clipei artistului aplecat
peste daltă
lutul nu se poate-nchega decât udat de mâinile
stăpânului apelor pure
așchii de gheață-s sau așchii de foc – rumegușul
fără
de care creația n-ar avea loc
(decât în sine)
035509
0
\"te scuturai în neputința de-a te opune de-a nu vrea
să fii rostirea
nerostită a florii din grădina mea\"
Simplu, melodios, frumos.
O sa mai trec pe aici - irezistibila chemare.:)