Poezie
O singură dată liniște
1 min lectură·
Mediu
Mi-era sete în urma mea creșteau fântâni uriașe
nu mă puteam întoarce aveam ecoul pregătit dinainte înalt colțuros
ar fi trebuit să nu mă plâng depărtările nu-mi ies niciodată la număr
ce ceață deasă uneori toamna are semnal de alarmă
am ales un capitol la întâmplare
două-trei file rupte au mai rămas și răspunsuri reușite
împăturam frumos visele noaptea cădea în straturi
aș fi vrut să întind mâinile să-mi port râsul transparent în palme
undeva la o margine de umbră
îmi ascultam respirația aproape o simțeam ticăind
se oprea din când în când o întorceam pe partea cealaltă
mi-era sete trebuia să clipesc în linie dreaptă
pupilele-mi păstrau până la destrămare izul cărnii
se făcuse târziu
nu știu de ce aveam un acut sentiment de echilibru
va fi o singură dată liniște în afara oglinzilor
10 august 2004.
043750
0
căutând cu ardoare lași în urmă fântâni
șaluri de întuneric îți acoperă tâmpla
își revarsă pupila forma sa peste mâini
poem al căutării febrile până la \"secătuirea\" izvoarelor, printre abisuri care insensibile ne întorc întrebările întrebându-ne (\"ecoul\"), făcându-ne să ne simțim doar o imagine, să ne îndoim că existăm în carne și oase, că avem ochi pentru a vedea și miros pentru a mirosi; tăcerea și insensibilitatea celorlalți ne fac să ne simțim naufragiați în noi înșine, singura certitudine (\"echilibru\") fiind însăși arderea întru căutare; cel care dorește să afle va păși, chiar dacă pentru ultima oară, dincolo de oglindă.
Cu drag,