albul-umbră

Umbrită de alb, poezia se luminează pe sine ca o icoană fără chip de om,poezie a căderii din alb, poezie a lacrimei fără ochi, a strugurelui fără ciorchine, a unei femei în care enigmele dau graiul tăcerii, cumva în durere dansând maiestuos:

\"sunt
singura neuitată femeia-de-altfel
frigul învechit din lemn de strugure azi
am rupt arcușul și l-am înfipt prin lacrimă\"

Nici nu știi unde începe binecuvântarea - \"ieri aveam trei icoane cu margini aurite\" și unde blestemul - \"n-am știut că prin oameni bântuie lupi cu umbră
albă tot mai deasă\"... \"să crească ultimul gutui în locul acela pe veci blestemat\", ce rămâne din \"ultima iubire\", ce \"n-i-m-i-c\", ca o despărțire în silabe a sufletului \"șters pe umbră\".

Armonie și echilibru, grație și sensibilitate, forță interioară și rezonanță, cântec de noapte și descântec de alungat \"lupii\" și umbrele lor, hăurile tot mai dense, asta aud eu atât de frumos, deosebit de trist și totuși remarcabil sublimat.

Nu te felicit, știi, doar îți spun să îți păstrezi icoana, cea neîntoarsă.

Ela

tot mai des prin ultima vreme a ta contoarul se invarte nebun rostuind stea dupa stea Aici ma opresc Si el se opreste Tragem aer in piept fara sa punem intrebari dupa care vom zice>
azi am rupt arcușul și l-am înfipt prin lacrimă
în pământ să crească ultimul gutui în locul acela pe veci blestemat
fără rod fără cruci de păsări fără n-i-m-i-c
doar cu albul icoanei a patra
șters pe umbră

da Timisoara este frumoasa ca si tine dealtfel
dar numai atunci cand clopotul din dom da ora exacta nu numai prin poeme ci si prin iubire